Euferism sau strigăt de disperare?
O permanență bizară ce acaparează
până și ultima speranță a unui cuvânt posibil
armonios, poate delicat, abstract
de a se înfățișa lumii cotidiene,
ce funcționează oricum prin nimic în esență al ei, ci
prin automatisme și dorință constantă și sfâșietoare
de a fi pur și simplu altceva.
Ne dorim profunzime și totuși suntem întruchiparea
banalității.
Este și va fi mereu “ok”, iar noi ne vom pierde constant
în pseudo-unicitatea orgoliului nostru infinit.