E târziu și tu ai adormit de ceva timp – am simțit
după ritmul lent
al respirației adânci și egale,
al unei inimi ce în aceeași noapte a ars
a pierdut
a căzut pentru
mine.
părul negru îți cade pe față;
am observat în timp ce mă gândeam la cum
m-am îndepărtat din nou
de o anumită latură din mine
și din noi.

de-aici începe întotdeauna vechiul șir intermina-
bil de gânduri,

de metamorfoze și reveniri și
mă simt într-adevăr departe, mă simt ca un străin
şi mă întreb
oare ochii tăi când se vor deschide vor vedea
aceeași persoană?
eul dintotdeauna, repulsiv de familiar, aceeași
imagine intangibilă?
posibil singurul eu pe care l-ai cunoscut dintre
atâția care există

într-o dezordine
indescriptibil-nefuncțional-infectă.
vor vedea aceeași persoană indiferent de ce simte ea?
va fi ea aceeași care și-a lipit trupul de al tău
aceeași care divinizează niște ochi căprui,
(doar doi)
cea care te sărută sinucigaş uneori, fără să știi?
și dacă va fi aceeași, mă bucur.
este ceea ce meriți și singura pe care ar trebui să o
vezi,
ridicându-se în vârful unui morman de euri
sângerânzi,
gata să moară la rândul ei pentru tine
doar pentru tine
după ce tu ai creat-o.
nimeni altul decât sado-masochistul emoțional însuși.
De fapt
nu te mai trezi
s-ar putea să nu mă mai iubești.