Steliana Bajdechi, născută în ianuarie 1962, a profesat în domeniul jurnalismului. A lucrat încă din 1991 pe post de redactor la Radio Constanța. Steliana Bajdechi s-a evidențiat prin distincțiile sale, cum ar fi câștigarea locului IV și a mențiunii la Concursul Internațional pentru minorități „Plaiul meu natal”, din Uigorod, Ucraina. De asemenea, este autoarea volumului „Drumuri sub cenușă (România și Grecia între 1944 și 1949)”, apărut la editura Dobrogea 2009, din Constanța.

Prefațăm interviul alături de invitată cu această confesiune de credință: „Sunt Steliana Bajdechi. Mă găsiți în romanele mele, în cărțile pe care le-am tipărit, și Steliana Duliu-Bajdechi, dorind să păstrez și numele de fată în amintirea familiei mele. Consider că am fost un jurnalist și am rămas un jurnalist, deși am plecat din presă. Aștept întrebările voastre.”

Începe doamna jurnalist cu o scurtă autocaracterizare, urmând să o cunoaștem împreună

Viața de mircist la începutul anilor ’80 era romantică. Chiar dacă trăia sub dictatură, adolescenta Duliu era conștientă de viața pe care o ducea și diferențele de libertate dintre Europa de Est și Europa de Vest, ascultând posturi de radio străine. Era un sentiment comun de solidaritate alături de colegii săi, în aceste circumstanțe. Tot despre relația cu colegii relatează existența unei competiții, în fuga după note, acestea contând în pregătirea lor de a înfrunta viitorul. Consideră că generația dumneaei era puțin maturizată, dar în ciuda acestui fapt, respectau foarte mult profesorii.

„Profesori care aveau și calități și defecte, oameni obișnuiți. Profesori care greșeau, dar făceau și lucruri extraordinare, care ne învățau, ne ascultau. Unii dintre ei erau mai indiferenți, alții foarte apropiați de elevi, ca în toate timpurile (…) Erau profesori în care aveam deplină încredere“. În timpul liber, asculta muzică străină. Se întâlneau în grupuri, într-un apartament, să danseze și să facă audiții muzicale, grupul doamnei fiind un fan al muzicii clasice. Își amintește astfel, cu claritate, de o poveste, în ’78, pe când a oprit într-o librărie în Piața Chiliei.

A găsit albumul Cantofabule, pe vinil, al trupei „Phoenix”. A dat de știre colegilor, strângându-se aproximativ 15 în casa acesteia, unul din ei îngenunchind la vederea albumului. Reprezenta fronda dorită. Paralel cu această poveste plină de entuziasm, își amintește că doamna dirigintă a certat-o în primul an de liceu, deoarece venise cu o poșetă galbenă, pe care o personalizase cu un abțibild cu o rachetă, sugerând ideea că restricțiile comuniste

O altă imagine amuzantă din liceu a fost atunci când s-a făcut filtru de verificare a numerelor matricole, fără acestea neputând să participe la ore. Cum nu își permiteau să lipsească, doamna vede și acum, cum zburau numerele matricole de la etaj pentru cei care nu aveau la intrare. Își considera generația plină de speranța că vor reuși în ceea ce le place, generație cu înclinații vădite spre matematică și fizică, și mai spre filologie.

Timpul petrecut la Politehnică

Doamna Steliana Bajdechi a urmat Universitatea de Politehnică din București. Peisajul economic-cultural al României în anii ’80 nu avea multe de oferit în zona culturală, fiind puține locuri de muncă, majoritatea în zone rurale. Din cauza industrializării României și repartiția obligatorie la finalizarea cursurilor, așa arăta lumea românească în acea perioadă. Tânăra absolventă de liceu Bajdechi încerca să evite condițiile din lumea satului. Deși și-ar fi dorit să facă filologie sau regie de film, a ales politehnica. Relatează cu tristețe că ar fi vrut să se lase în fiecare an, iar notele sale erau în scădere în fiecare an. Ar fi vrut să facă regie de film, ținând cont de faptul că erau două locuri libere și pe puțin 200 de candidați, locurile fiind ocupate de obicei de copiii oamenilor din domeniul artistic, prezența subiectivismului era mai mare decât într-un domeniu matematic. A profesat până în 1991 ca inginer, petrecând patru ani și jumătate pe șantier. Își amintește de muncitorii de pe șantier de o înțelepciune simplă, având ca obiectiv traiul bun, familia și mai puțin libertatea, excursiile, literatura. În anii ’80 deși se citea, nivelul cultural era scăzut. A avut de-a face și de misoginism pe șantier. Rușii cu care lucra la Isaccea neînțelegând prezența unei femei inginer, nu o lăsau să se urce pe transformatoare, din credința că se va accidenta. Aceste griji exagerate se finalizau cu un pariu, că îi va face să râdă cu o glumă.

– De ce când s-a întors Prunariu din Cosmos avea mâinile roșii?

– Pentru că toată echipa îi spunea „Nu pune mâna! Nu pune mâna!“, făcând aluzie la controlul bărbaților asupra muncii pentru care este calificată să o facă.

Evadarea către un domeniu de suflet…

Imediat după revoluție, având preocupări legate de soarta și istoria aromânilor, profesorul Puiu Enache a întrebat dacă este interesată de un serviciu la o emisiune pentru aromâni la radioul regional- Radio România Constanța. A acceptat postul, însă în scurt timp de la începere s-a oprit din diferite motive.

A primit un apel de la doamna director Rodica Șerbănescu dacă ar dori să continue să lucreze în emisiuni, oferindu-i un post de voluntariat timp de trei luni, la casetofon. În această perioadă s-a ambiționat să facă reportaje cum auzea la radio, totul fiind intuitiv. După aceste trei luni, a participat la un concurs la Radio, pe care l-a promovat, evident, și a anunțat că nu se va mai întoarce pe șantier.

A avut mereu o pasiune pentru istorie, venind dintr-o comunitate de aromâni, unde se pune accent pe tradiția orală. A găsit fascinant modul în care s-a transmis peste generații povestea aromânilor, aflând de mică istoria comunității și a familiei. Bunicul său a venit din Grecia, unde a fost profesor de română. A ajuns în Cadrilater cu familia, în 1940 au plecat, lăsându-și casa și au ajuns în Dobrogea. Având 50 de ani, bunicul său s-a adaptat, dar cu dificultate. Partea mamei de familie a avut același traseu: din Grecia, în Cadrilater, din Cadrilater în Mangalia, aici având nenorocul în 1950-1951 să fie mutați la Râșnov. Cu un astfel de traseu labirintic, nu putea să nu fie atrasă de istorie. În timpul liceului, în locul eseurilor la limba și literatura română, scria foi întregi depre istoria aromânilor. Suferința din Grecia, unde România era ironizată, a fost transmisă în cartea „Drumuri sub cenușă (România și Grecia între anii 1944-1949)“. Regretatul Simion Tavitian, jurnalist remarcabil al ziarului local „Cuget Liber“, „Dobrogea Nouă“ și „Litoral“ a împins-o spre publicare. Doamna Bajdechi voia să publice materialele pentru studiile universitare de doctorat, însă ideea a căzut din lipsa timpului. După o perioadă de trei săptămâni în care i-a dat lucrării aspect de carte, a fost publicată în formatul final.

A doua carte i-a creat doamnei Bajdechi mai multe probleme din cauza abordării unui capitol mai incomod-viața familiei sale. Comparativ cu o carte științifică, una de literatură necesită crearea atât a unei lumi ficționale, cât și construcția unor personaje credibile. Totuși, descrierea defectelor celor dragi ar fi o sarcină dificilă pentru oricine, în special pentru autoare, care a fost învățată de mică să păstreze curat obrazul familiei. „Mi-o amintesc pe bunica mea, care își bătea obrazul de fiecare dată când făceam
ceva nepotrivit. Acesta a fost principiul de educație fundamental pentru mine: să nu ne faci de rușine.“ Doamna Bajdechi ne-a împărtășit, de asemenea, dorința de a scrie încă două cărți, pentru a termina trilogia și a aduce povestea până la momentul nașterii dumneaei.

Interaxe dobrogene – o experiență inedită

„În România este greu să dezvolți un ONG, deoarece nu se cunoaște atât ideea de voluntariat, cât și cea de implicare socială.“ Și totuși, cu ajutorul câtorva persoane, a reușit să se implice în evenimente precum Festivalul de Film „Filmic“, organizat în parteneriat cu Liceul Teoretic „Traian“, și campania de resuscitare a Cazinoului din Constanța. Cu toate acestea, proiectul de suflet al doamnei Bajdechi a fost cel în cadrul căruia a avut ocazia să lucreze cu comunitățile etnice și școlile izolate din Dobrogea. În ochii dumneaei, a fost o experiență revelatoare deoarece a descoperit talente în cele mai neașteptate locuri. O altă dimensiune a personalității doamnei este dată de activitatea de la catedră.

Sfaturi pentru jurnaliștii aspiranți

„Eu predând jurnalismul, mi-am dat seama că dacă pentru jurnalism studenții sunt pregătiți doar pentru jurnalism, le limitezi posibilitățile de dezvoltare în alte domenii. Sunt foarte puțini oameni care au norocul de a intra în instituții și radiouri publice. Numai cu jurnalism nu poți să faci altceva. Eu, astăzi, pe cei care au aceasta pasiune, îi sfătuiesc să urmeze o specializare concretă, un master în comunicare și relații publice fiind arhisuficient pentru a te forma ca jurnalist.“

Drumul spre perfecțiune

„Un cap de știre este esențial, știm asta. Titlul atrage. Debutul oricărui articol, la radio, în televiziune, este esențial. Dacă vreți să aveți o revistă citită de mulți, atunci trebuie să întrebați mai multe persoane. Orice număr de revistă trebuie să pornească de la cei care nu au nicio treabă!“

Cât de importante sunt notele cu adevărat?

Notele reprezintă niște numere trecute în catalog ce, adesea, îl sperie pe elev. Ele nu arată inteligența sau la ce nivel al cunoștințelor te afli. Într-adevăr, acestea pun în lumină competența și pot fi echivalente cu o sursă de motivație care să îi călăuzească pașii înspre ceea ce chiar contează, dar ele nu sunt definitorii, nu arată valoarea elevului, căci nu un număr îi reprezintă, ci succesul dobândit în domeniul ales.

Elita din „Mircea”

„Trebuie să vă spun că m-am simțit elită și am dreptul să mă simt așa. Avem dreptul să fim elite. Suntem toți egali în fața Lui Dumnezeu și în fața celor Zece Porunci, dar nu suntem egali în capacitatea de a mișca niște lucruri economic-social. Nici nu e bine să fim egali, că ar fi o societate uniformă, nu se poate. Dar e dreptul meu să fiu elită. Suntem diferiți, din fericire. Când am dat examen, am dat examen strict pentru Liceul „Mircea cel Bătrân“, dacă îl picam, nimeream în altă parte. Am intrat a doua pe listă, la treaptă am intrat cu zece, a fost o selecție severă!“

Epilog

Doamna Steliana Bajdechi reprezintă o emblemă a Colegiului Național ,,Mircea cel Bătrân”, Constanța. Dumneaei s-a făcut remarcată, nu numai prin talentul său jurnalistic, ci și prin forța sa de determinare. Putem învață că, dacă depunem efort, vom trece peste orice barieră mentală, depășindu-ne condiția și așteptările ce s-au instalat înăuntrul nostru.