zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

ZăriAlbAstre2021: „Ani de liceu“ de Cristiana Maria Burlibașa, clasa a XI-a G, și Dima Nancu, clasa a X-a F

ZăriAlbAstre2021: „Ani de liceu“ de Cristiana Maria Burlibașa, clasa a XI-a G, și Dima Nancu, clasa a X-a F

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Cristiana Maria Burlibașa, clasa a XI-a G, și Dima Nancu, clasa a X-a F, publicat în numărul 1 din anul X al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

Profesor universitar doctor Liliana Ana Tuță este absolventă a Liceului «Mircea cel Bătrân», promoția 1984. A urmat cursurile Facultății de Medicină, din cadrul Universității de Medicină și Farmacie «Gr. T. Popa» din Iași. Din anul 1993 și până în prezent își desfășoară activitatea ca medic primar medicină internă și nefrologie și apoi ca medic-șef Secție Clinică Nefrologie în cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență Constanța.

În 2005 a devenit doctor în științe medicale, din 2017 este profesor universitar abilitat la Facultatea de Medicină, iar din anul 2019 președinte al Comisiei de Nefrologie de la Ministerul Sănătății. În paralel cu activitatea din unitatea spitalicească, a urmat și o prodigioasă carieră universitară, fiind actualmente prorector cu relații internaționale la Universitatea «Ovidius» din Constanța.

C. M. B.: Ce semnificație au pentru dvs. anii de liceu? Cum au influențat cariera dvs. absolvirea Liceului «Mircea», formația obținută aici, mentalitatea față de educație, cadrele didactice? Există vreun profesor de la C.N.M.B. care v-a marcat în chip hotărâtor traseul profesional, un model?

L. T.: În primul rând, vă mulțumesc mult că mi-ați solicitat acest interviu în calitate de fost absolvent al Liceului «Mircea cel Bătrân», actualul C.N.M.B. Este o mare onoare și o surpriză pentru mine, fiind conștientă de faptul că este foarte greu să alegi doar câteva persoane, considerate reprezentative pentru alumni, în contextul în care C.N.M.B. a creat generații întregi de elite, în cele mai diverse domenii de activitate.

În postura mea actuală de cadru didactic, răsfoind momentele și amintirile ce mi-au marcat evoluția personală și profesională, consider că, pe lângă clasicii «cei șapte ani de acasă», fiecare etapă parcursă, de preșcolar, școlar, licean, student și medic rezident, a avut rolul, necesitatea și importanța ei de necontestat. Cu toate acestea, anii de liceu mi-au marcat adolescența și transformarea din copilul timid, de tip «șoricel de bibliotecă», cu momente de descărcări ale excesului de energie în meciurile de volei prelungite mult peste programul orei de sport (până când profesorul de sport, domnul Cristian, poreclit «Țapul», ne gonea acasă), în tânăra cu păreri personale și atitudine războinică, cu greu înăbușite de atmosfera sumbră a anilor ’80.

Precum alți absolvenți, și cei din generația mea s-au împrăștiat în toate colțurile țării, la facultățile dorite, fiecare urmându-și destinul, deoarece pe atunci, în orașul nostru, nu exista variantă academică. După absolvirea studiilor superioare mulți colegi și-au căutat împlinirea pe alte meleaguri, dar n-au încetat niciun moment să fie cu gândul și sufletul alături de noi, cei rămași în țară și, mai ales, în Constanța. Din păcate, contextul epidemiologic va perturba cu siguranță cutuma întâlnirilor de 10, 20, 30, 35, …n ani de la absolvire, un prilej minunat de a ne întâlni, absolvenți și profesori, de a depăna amintiri, de a ne simți din nou, măcar pentru câteva clipe, liceeni. 

Să fii elev la Liceul «Mircea» era o mare mândrie și o adevărată provocare, un statut aparte, dar care nu ținea numai de (re)numele instituției, ci și de un comportament adecvat, impus sau indus, un anumit nivel de cunoștințe, aptitudini și muncă temeinică, asiduă, care susțineau mentalitatea și 25 atitudinea de învingător în luptă dreaptă. Ne ascultam și ne respectam cadrele didactice, așa cum și ele, implicit, ne îndrumau și ne respectau pe noi, ca personalități distincte, în formare, și sunt convinsă că în fiecare dintre noi regăsim, după ani și ani, idei și expresii ale profesorilor noștri, pe care le-am transmis, la rândul nostru, mai departe. Nici nu ne era greu, poate, în acele vremuri în care purtam același tip de haine, foloseam aceleași mijloace de transport în comun, să ne remarcăm doar prin inteligența și calitățile noastre speciale, în anumite direcții, pe care profesorii se străduiau să le descopere, ca să ne îndrume pe drumul cel bun. Faptul că am absolvit specializarea matematică-fizică, poate părea hilar, dar consider că mi-a fost de mare folos în devenirea mea ca medic (cred că circa 40% din generația din care fac parte a absolvit facultăți medicale), deoarece o gândire matematică deschide cu mai mare ușurință porțile spre orice tip de cunoaștere. În plus, conferă unitate în diversitatea specifică C.N.M.B., care a dat și sunt convinsă că va da în continuare, generații de matematicieni, ingineri, economiști, profesori, medici, fizicieni, chimiști, etc.

Cât despre profesorul-model, mie îmi este dificil să mă pronunț, pentru că de la fiecare profesor am învățat câte ceva și sunt mulți care au un loc aparte în inima mea. Pornind de la doamna dirigintă Popescu Paula (informatică), care era atât de apropiată de noi și ne lua veșnic apărarea când mai făceam câte o copilărie, la domnul profesorul Dumitru Țifrea de matematică, ce insista ca noi, «mediciniștii», să ținem pasul cu ceilalți, iar dacă mai scriam vreo formulă greșită pe tablă, se întorcea cu spatele și zicea: «Șterge repede până nu observ!», dându-ne încă o șansă, și aceasta doar pentru că știa că suntem «copii buni» și că învățăm; profesorul de franceză, domnul Dorin Munteanu, care insista să pronunțăm ca la Paris, după ani și ani fiind remarcată în conversații de colegii francezi tocmai pentru accent; profesoara de istorie, doamna Leahu, foarte exigentă, dar care preda cu o pasiune pe care ne-a insuflat-o și nouă; doamna profesoară de engleză Rodica Gomoiu, riguroasă și inflexibilă, dar datorită căreia, mai târziu, la un curs de perfecționare de o săptămână la Harvard, întrebată fiind unde am învățat să vorbesc limba engleză, am putut spune, cu mândrie, «..la liceul „Mircea cel Bătrân“, Constanța, România»; doamna profesoară Stela Bodeanu, de biologie, care-i stresa mai degrabă pe mediciniști, iar la răspunsurile hilare, deseori pe lângă subiect, ale viitorilor ingineri, asculta cu răbdare, se străduia să nu râdă, apoi la final le spunea serios «Felicitări! Meriți nota 4!»; profesorul de geografie, poreclit «Speedy Gonzalez», care, dacă ne încurcam în munți și văi, ne amenința cu «figura de Jiu Jitsu»; domnul profesorul Florin Pietreanu, limba și literatura română, care nu ne-a obligat, ne-a învățat să ne placă să citim cărți de beletristică… Și lista ar putea continua. 

D. N.: Aveți vreo amintire specială din anii petrecuți la Liceul «Mircea»

L. T.: E greu să selectezi o singură amintire din noianul care îmi vine acum în minte, dar am să relatez doar două, absolut diferite, care m-au marcat, de genul «un ochi plânge, unul râde».
În clasa a XII-a, într-o zi de octombrie, am ajuns la liceu și am aflat cu durere că profesoara noastră de chimie, doamna Ghiurcă Maria, un dascăl și un om special, care era punctul nostru de sprijin în pregătirea pentru facultate, se sfârșise brusc, în cursul nopții. A fost o tragedie a familiei dumneaei, dar și a întregii, marii familii a liceului, pe care am trăit-o cu toții. Această moarte subită ne-a marcat, iar profesorul de chimie, domnul Ioniță, care ne-a preluat clasa, un om deosebit, de altfel, și tot atât de dedicat, a avut de luptat cu reticența noastră, aproape toți suferind de «sindromul mamei vitrege», conform căruia nimeni nu-i putea ține locul profesoarei noastre iubite. Nu avea nicio vină și s-a străduit mult cu noi, l-am acceptat ulterior, el ne-a înțeles și ne-a îndrumat, calm și răbdător.

În opoziție, o amintire veselă, care ne facem să râdem și acum, este din clasa a XII-a, când printr-o decizie venită «de sus», porțile liceului erau închise în pauze. Aveam pe atunci clasa la parter, pe colțul dinspre TAROM, iar după votul clasei lovite de foamea adolescentului din pauza mare, câțiva băieți au hotărât să iasă pe geam, ca să plece să cumpere covrigi pentru toți. Fiind parterul înalt, au coborât întâi scaunul profesorului, apoi încet-încet au reușit să sară pe geam, au plecat la simigerie, s-au întors fericiți cu o grămadă de covrigi calzi, au urcat pe scaun și apoi au rugat frumos prima persoană care trecea pe lângă clădire, să ne ajute să recuperăm scaunul.

Din păcate, acea persoană era chiar unul dintre profesorii liceului… Ce a urmat, vă închipuiți! Dar am fost uniți, ne-am asumat toți vina, au fost blamați hormonii, hipoglicemia, spiritul de aventură, Diriga ne-a sărit în ajutor, conducerea neîndoctrinată a decis o pedeapsă minoră, iar viitorul nostru, 26 din fericire, nu a fost afectat, poate și pentru că am fost uniți, ne-am asumat și am comunicat civilizat și argumentat, unor minți luminate, care ne-au ascultat și înțeles. 

C. M. B.: Care era atmosfera de la «Mircea» în timpul anilor dvs. de liceu? Ce se întâmpla în pauze, care erau relațiile dintre colegi? 
L. T.: Atmosfera era în general una serioasă și studioasă, dar condimentată cu șotiile inerente fiecărei generații, care întrerupeau rutina zilnică. De exemplu, apariția periodică a unor capete masculine tunse «bec», era semn clar că fuseseră prinși la fumat la «Junimea» în pauză, fără discriminare, inclusiv fiul directorului, profesorul nostru minunat de fizică, domnul Angelescu, fiind pedepsit în acest mod. Aveam «vârfurile» olimpice pe care le admiram, dar nu prea le invidiam, pentru că era clar că noi, ceilalți, aveam mai mult timp liber să citim, să ascultăm muzică, să ne întâlnim la renumitele majorate dansante de acasă. Profesorii erau nu numai de top, dar foarte implicați, înțelegători și răbdători, dar totul cu măsură, pentru că știau că suntem elevi buni și studioși și aveam limita educației și a bunului simț.

Cât despre prieteniile legate în liceu… acestea rămân pe viață. Clasa noastră, cel puțin, fosta a XII-a C, promoția 1984, s-a întâlnit la 10, 20, 30, 35 de ani și, în grupuri mai mici, cei din Constanța, cel puțin anual, până să ne lovească pandemia. 

D. N.: Dacă ați da timpul înapoi, ați alege alt liceu?

L. T.: Chiar dacă aș putea să dau timpul înapoi, aș alege același liceu, cu aceeași colegi, aceeași atmosferă și aceiași profesori… 

C. M. B.: Ce le transmiteți actualilor și viitorilor mirciști, acum în pragul aniversării a 125 de ani de la înființarea instituției?

L. T.: Să fie mândri de realizările lor personale, bazate pe aptitudini și muncă asiduă, să facă în viață ceea ce le place și îi inspiră, astfel încât meseria să nu le fie o corvoadă, să nu uite de unde au plecat și cine i-a format, indiferent unde au ajuns, și să acționeze, pe cât posibil, conform principiului «omul sfințește locul».“, de Cristiana Maria Burlibașa, clasa a XI-a G, și Dima Nancu, clasa a X-a F

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul X, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

0 0 voturi
Article Rating
Abonează-te
Anunță-mă despre
0 Comments
Feedback-uri inline
Vezi toate comentariile
WordPress Cookie Plugin de la Real Cookie Banner