
Redăm în cele ce urmează poeziile scrise de Mara Mihai, clasa a X-a E, publicate în numărul 1 din anul VI al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.
„Sunt egoistă. Poate că nu v-am spus, dar am cunoscut într-o zi o fată. O fată care cânta stelelor și visa la mare, o mare de fericire. O fată care, în ciuda a tot ce se întâmplă într-o societate unde toată lumea își divulgă personalitatea ascunzându-se, oglindea realitatea prin fiecare gest. Inocența, bunătatea, tot la ceea ce eu sau oricine altcineva puteam doar visa. Refuz să cred că putem trece prin viață fără să ucidem o floare, un vis, o speranță sau o dragoste nevinovată. Ne-am sinucide dacă ne-am da seama cât de cruzi suntem. Zilnic, iluziile mușcă din noi câte o fărâmă de suflet, până când îl mistuie aproape de tot. Atunci, fulgerați de adevăr, constatăm cu uimire că, fără suflet, nici măcar moartea nu mai are nevoie de noi. Lama scurtă și ascuțită a unei vieți torturate e tăișul care te împinge spre lucruri necugetate. «Dacă îmi împart povestea cu tine, tu îți împarți banii cu mine?» – Acestea sunt vorbele spuse de omul ale cărui lacrimi zac neascultate și ignorate pe asfaltul rece, odată cu hainele lui zdrențuite. Poate într-o zi veți simți ce simt și eu acum. Revolta. Revolta față de societatea în care trăim, în care haina face omul, iar sufletul nostru rămâne rece și neîmbrăcat. Sunt așa de sinceră precum cerul e de-albastru, dar aerul mai e și oranj, și lilac… iar când soarele dispare, întunericul își face loc. «Posesiile tale te vor poseda.» Niciodată nu am știut că vocile sunt atât de tari, de sonore, de violente. O adevărată revoluție a scrâșnetelor atunci când sticlele devin goale, cutiile cu pastile la fel, iar tu dependent de iluzii. Vorbim cu îngerii, ne punem dorințe, așteptăm eroi să ne salveze… și așa, așteptând, zilele trec pe lângă noi una după alta. Avem toate ingredientele: sărutări dulci ca zahărul, atingeri precum vata de zahar. Toate ingredientele în afară de Tu, iubindu-te pe tine, căci în ziua de azi tuturor ne este foame. Unora de pâine, altora de iubire; unora de-un măr, altora de fericire. Uită tot ce ți-a fost spus până acum, uită toate regulile, toate învățăturile, toate legile naturii și tot decursul ființei umane. Când te vei uita pe stradă, îți vei da seama că toți sunt grăbiți, se îndreaptă spre un anume loc cu un anume scop. Nimeni nu se bucură de lucrurile mărunte. Când ești în autobuz vei vedea lumea nerăbdătoare să ajungă mai repede la destinație. Trecem cu vederea peste drum, peste masă, peste minutele de la școală, de la birou… și așa trece viața. Uită tot ce e scris, scrie trei cuvinte pe care ți-e frică să le rostești. Scrie un scenariu despre cum ai vrea să ți se deruleze viața sau scrie despre doi îndrăgostiți care sunt meniți să fie împreună, dar nu se întâlnesc niciodată. Fiecare dintre noi cel puțin o dată s-a gândit la cât de repede trece timpul și sigur măcar o dată a simțit teama. Teama de pielea ce se va transforma în haina frunzelor uscate purtate de vânt, energia care se scurge pe lângă tine, cum viața se va termina și apare incertitudinea legată de ce se va întâmpla… după. M-am trezit această dimineață uimită să constat că pentru câteva secunde am uitat de ce simțeam o furtună de emoții și trăiri ziua precedentă și, distrasă de noțiunea timpului, am umplut acea «gaură» aproape de tot. Chiar și pentru câteva secunde, ceea ce a părut un infinit de întuneric a fost luminat de razele soarelui, iar acum stau și mi-e teamă; nu de viață sau moarte, ci de irosirea unui dar, ca și cum nici n-ar fi existat. Dacă prinzi trenul spre nicăieri, vei întâlni cel mai bizar personaj care pretinde că urechile îi cântă melodii conturate în urme de regret. Pe atunci, timpul nu mă învățase ce este regretul; regretul era un sunet necunoscut auzului meu, așa că m-am gândit că tăcerea este cea mai rea dintre toate. El mi-a zis că și-ar fi dorit ca acest sunet al nimicului să fi fost cel mai rău sunet, căci regretul te amețește în cuvinte umbrite. Este ca și cum ai arunca o piatră în gol și nu ai mai auzi sunetul acesteia la cădere niciodată. Și dacă e să fi învățat ceva de la acel personaj, este că regretul nu iartă pe nimeni și doar tu poți, în final, să te împaci cu tine.
Știți, un om de cuvinte și nu de fapte e ca o grădină plină de buruieni. Și buruienile încep să crească și să crească, iar când acestea au crescut, devine o grădină plină de zăpadă. Zăpada se transformă într-o pasăre… o pasăre pe un perete, care pe cer este un vulture. Dar cerul începe să tune, iar pasărea se simte ca un pericol la ușa ta, care începe să cedeze. Și cedează pe spatele tău ca o nuia arzătoare, iar când spatele cedează, e ca un cuțit în inima ta. Și când inima ta începe să cedeze… ești mort. Maltratată, supusă, înecată în propriile gânduri, niciodată nu am reușit să evadez; întotdeauna am înotat într-o mare de frică și speranțe înșelătoare. Neînțeleasă, neocrotită, ca o floare ce zâmbește din colțul străzii, dar care, în loc să fie alinată de fiecare rază de soare, este zdrobită puțin câte puțin… torturant de încet, în timp ce colțurile cele mai întunecate râd morbid dorințelor mele. Totuși, simbolizez apa, dacă e să mă-ntrebați; pe cât de pură să ofer viața, pe atât de periculoasă să inund totul. Sunt întunericul tuturor umbrelor, mintea mi’ furtună, creativitatea fără limite, iar personalitatea… o enigmă. Miros a cărți și povești, a toate cuvintele ce mi se zvârcolesc sub piele precum cerneala ce umple pagini și-și găsește cămin în ale mele vene. O iluzie frumoasă, când vorbesc, lumea să asculte aventurile minții mele și inima să privească mai departe decât au putut vreodată ochii a privi. Se spune că unii citesc și adorm, iar alții citesc și se trezesc. Eu, printre ale cărții rânduri, dansez până la tăcere, până ce albastrul cer în smoală se transformă, să petrec așa de mult timp printre umbre, încât să devin, și eu, una. 500 de cuvinte de-aș fura, arma de foc sufocată în gâtul tău, lovind toate minusurile din crăpăturile plusurilor, totul pot simți dedesubtul meu și simt cum profunzimea mă va cufunda. Dar poate această cădere înseamnă libertate, poate până acum existența mea a atârnat de trezirea prejudiciilor. Cerul tot are culoare, chiar dacă este hașurat de fiecare vibrație scrisă în stele; vântul tot bate și conturează o dragoste cosmică cu natura, o dragoste cu frunzele, purtată pe ale ei aripi. Vântul tot bate, chiar dacă nu sunt flori care să adie în câmpurile nesfârșite. Totul este precum fumul; crezi că vezi totul perfect, dar când te apropii descoperi cu uimire că nu este nimic acolo, iar astea sunt iluziile. Cuvinte pe post de chibrituri și inimi pe post de hârtie, combustibil se va scurge sub buzele noastre, iar noi vom numi asta, artă… Vom arde cerul, vom polua norii, vom arde Pământul, vom arde norocul, numindu-l sacrificiu. Decepția și perfecțiunea sunt niște delicii sofisticate, una vă inspiră iubire, în timp ce cealaltă, ură. Eu sunt imaginea decepției când totul se duce de râpă, când totul este viață și moarte ce se-nvăluie în nuanțe de cenușă.“ de Mara Mihai, clasa a X-a E
Sursă foto: Pexels.com
Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1 anul VI, din Biblioteca Virtuală
Citește și: