Redăm în cele ce urmează articolul scris de Iulia Iacoblev, clasa a XI-a B, publicat în numărul 2 din anul II al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.
„Cum? La tine vine Moşu’ de două ori? este una dintre întrebările care îmi sunt adresate de fiecare dată când lipsesc de la şcoală pe 7 ianuarie.
Ei bine, da. Dar cred că ar trebui să încep prin a spune două vorbe despre calendarul iulian şi cel gregorian, pentru a vă crea o imagine mai clară în legătură cu cele ce vor urma. Înainte de Hristos, oamenii cunoşteau două sisteme de calcul al duratei unui an: unul egiptean, care număra 365 de zile, şi unul roman, care număra doar 355. Când, în anul 46 î.Hr., Iulius Cezar a hotărât că egiptenii aveau mai multă dreptate, el a adoptat calendarul acestora şi l-a numit iulian. În timp, oamenii au observat diferenţe între calendarul iulian şi cel solar şi, treptat, l-au ajustat. Povestea calendarului e complicată, Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă, dar şi, în cadrul fiecăreia dintre ele, bisericile naţionale, având diverse iniţiative în acest sens de-a lungul istoriei lor. O schimbare majoră a fost făcută de Papa Grigore al XIII-lea, care, în 1582, a suprimat printr-o bulă papală 10 zile din calendar: de la 4 octombrie, s-a trecut direct la 15 octombrie. Noul calendar, numit gregorian, a fost adoptat treptat de ţările catolice şi protestante fiind, însă, contestat de bisericile ortodoxe răsăritene. Acestea au propus, în 1923, un calendar iulian revizuit prin suprimarea a 13 zile şi aplicarea unei reguli de calculare a anilor bisecţi. Una peste alta, calendarul iulian revizuit şi cel gregorian se sincronizează astfel pe termen lung: până în anul 2800. Ţări precum România, Grecia şi Bulgaria au adoptat acest calendar (au trecut pe stil nou), în timp ce Bisericile din Rusia, Serbia, Ierusalim au rămas fidele vechiului calendar iulian (au rămas pe stil vechi).
Astăzi, cei care încă respectă sărbătorile pe rit vechi sunt ruşii, georgienii, sârbii, ucrainenii, basarabenii, armenii, iar, la noi în ţară cunoscuţi sunt lipovenii, numeroşi în judeţele Tulcea şi Brăila, ucrainenii din Maramureş şi Bucovina şi sârbii din Banat.
Cine sunt lipovenii? Povestea lor a început în urmă cu câteva sute de ani, când patriarhul Nikon (prin Sinodul de la 1654), apoi ţarul Petru cel Mare (1682-1725) au impus măsuri drastice de reformare a Bisericii Ortodoxe Ruse. Nefiind de acord cu înnoirea sau europenizarea vieţii lor religioase, unii ruşi (viitorul neam al lipovenilor) au păstrat vechile cutume ortodoxe, ceea ce le-a atras persecuţii din partea autorităţilor. Pentru a-şi putea continua tradiţiile şi credinţa, această populaţie slavă a emigrat în diverse locuri din lume, între care şi în spaţiul românesc. Iniţial, ei şi-au spus staroveni, adică ortodocşi de rit vechi, însă au evoluat mai apoi sub numele de lipoveni – «un neam născut şi ţinut de credinţă», cum îi caracteriza preotul Vasile Cozma.
Emblematice pentru lipoveni sunt bărbile lungi ale bărbaţilor. Se spune că ele sunt un semn de credinţă păstrat încă din timpurile biblice, când bărbaţii îşi rădeau bărbile numai dacă erau bolnavi de lepră. Mântuitorul le-a zis celor zece leproşi să meargă la preoţi, care îi rădeau şi îi lăsau în stradă, unde dormeau câteva zile, pentru ca apoi să fie raşi din nou şi convinşi că au fost vindecaţi de boală. De asemenea, Dumnezeu i-a spus lui Moise: «Nici un obiect ascuţit să nu se apropie de bărbile voastre».
Acum tradiţiile nu mai sunt la fel de puternice precum erau odinioară, însă nu puţini sunt cei care încă le respectă. În Ajunul Crăciunului, de exemplu, la lipoveni se ţine post, iar seara, după slujbă, tinerii pleacă la colindat. Ziua de Crăciun se petrece în familie, cu bucate pe alese: preparate din porcul tăiat de Ignat, dar şi din peşte, căci se spune că aduce noroc, nelipsitele sarmale, fie ele în foi de varză sau frunze de viţă, caltaboşi, tobă şi haladeţ (piftie servită cu hrean). Desertul e şi mai tentant: vareniki (colţunaşi cu brânză), blinî (clătite cu urdă) şi cozonac cu nucă.
Ca să închei la fel de repede precum am început, vă spun că lipovenii sunt un neam de oameni credincioşi şi primitori, cu multe tradiţii şi obiceiuri foarte interesante. Sunt bucuroasă să fac parte dintr-o astfel de comunitate şi, mai ales, să celebrez de două ori sărbătorile de iarnă, care îmi sunt cele mai dragi.“, de Iulia Iacoblev, clasa a XI-a B
Sursă foto: Revista Zări Alb Astre
Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul II, din Biblioteca Virtuală
Citește și:
