Redăm în cele ce urmează articolul scris de Ioana Capotă, clasa a X-a B, publicat în numărul 1 din anul II al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.
„Interviu cu domnul director Gheorghe Moraru
Stau cu foile-n braţe, repetând în minte întrebările, cufundându-mă în canapeaua moale şi confortabilă de pe hol. M-aş întinde şi aş trage un pui de somn chiar aici, chiar acum, la ce vreme monotonă e afară, dar aleg, totuşi, să nu. Cineva a lăsat uşa Corpului administrativ deschisă. Se face frig, mă deranjează, dar mi-e mult prea lene să merg până acolo… să o închid… Îl văd pe domnul director Moraru ieşind din birou. Tresar atunci ca trezită din transă, mă ridic instant în două picioare şi îl urmez. Intrăm într-o încăpere alăturată, ne aşezăm, schimbăm câteva impresii legate de revistă şi trecem la treabă:
Ioana Capotă: Interviul are ca temă disciplina în liceul nostru. Întâi de toate, ne-ar plăcea să ne împărtăşiţi părerea dumneavoastră legată de starea disciplinară.
Domnul director Gheorghe Moraru: Profesor de educaţie fizică fiind, am în fire, în sânge, ceea ce se cheamă disciplină. Dar nu vorbim de o disciplină militărească, ci de una liber consimţită şi asumată de profesori şi de elevi deopotrivă. Acum, în ceea ce priveşte disciplina în şcoală, pot să vă spun că, deşi nu pare, sunt mulţumit de elevii liceului nostru. Noi nu avem abateri majore, nu avem conflicte importante, grele, care duc la spitalizări, jigniri ale profesorilor, bătăi între elevi… Acesta este, clar, un punct bun pentru liceu. Totuşi, mai puţin bun este fumatul în şcoală, ceea ce ţine tot de disciplină. Nu putem stăpâni acest fenomen decât cu ajutorul vostru şi al colegilor voştri. Ar trebui să promovaţi în rândul amicilor ideea de a nu fuma în general, nu numai aici, în liceu.
I. C.: Bun, suntem de acord cu acest lucru, de aceea vom reveni mai târziu la acest subiect pentru a-l dezvolta. Vrem să vă spunem că am analizat şi noi, elevii, tema disciplinei şi am identificat câteva aspecte care la ora actuală reprezintă o problemă pentru noi. Să le luăm pe rând: chiulul! De ce se chiuleşte, cât de des se face şi ce… facem să nu se mai facă?
Dl. G. M.: Sunt trei aspecte ale absenteismului, ale lipsitului de la ore. În primul rând, problema întârzierilor. Voi, cei de-a X-a, încă sunteţi după-amiaza şi poate reuşiţi să ajungeţi la timp la şcoală, dar cei de dimineaţă întârzie foarte mult. Până pe la opt şi jumătate se tot vine la şcoală; unii chiar ajung abia la a doua oră. Îi înţeleg pe cei mari, de a XI-a şi a XII-a, care se pregătesc asiduu pentru facultate, pe cei care dau la arhitectură sau la medicină, de exemplu, care învaţă foarte mult seara, noaptea, şi cărora le e foarte greu să se trezească. Dar asta-i legea şi ordinea în şcoală, trebuie să respectăm programul. În urmă cu câţiva ani, orele începeau de la şapte şi jumătate şi atunci seara terminam la şapte şi un sfert. Deci, era mult mai devreme… Eu am militat şi am propus în consiliul profesoral să începem de la opt, tocmai pentru a avea timp să vină la şcoală cei de dimineaţă. Al doilea aspect, în ceea ce priveşte chiulul de la ore, este tentaţia pe care o oferă locaţiile din jurul şcolii. Nu cred că elevii noştri le frecventează pentru altceva decât ca să bea o cafea, dar trăim în nişte vremuri oarecum mai libertine decât cele în care eram eu elev. Pot să-ţi dau un exemplu: am fost într-o zi aici, în apropiere, să-mi iau o cafea. Acolo am găsit nişte fete de-a XII-a care, la ora 11-12, spre «cinstea» lor, plecaseră de la ore, îşi luaseră o cafeluţă şi mâncau ceva… nici măcar nu fumau. Acesta este, deci, al doilea motiv – cel al tentaţiilor. Iar al treilea e inevitabil: când nu se pregătesc pentru o anumită disciplină, atunci elevii mai chiulesc.
I. C.: Mai departe… Noi am ajuns la concluzia că verificarea la poartă este destul de improprie, adică accentul se pune pe cămăşi cu gulere şi cravată, însă pe carnetele de note deloc. Spuneţi-ne, se va schimba ceva în această privinţă?
Dl. G. M.: De la bun început le-am dat consens gardienilor: cămaşă albă sau bleu, cravată şi carnet. Vreau să spun că firma asta pe care o avem este foarte serioasă. Dacă le spui ceva, aşa se face şi-atunci cred că jumătate dintre elevi ar rămâne pe afară: cei de dimineaţă, care nu vin la timp… cei care nu au cămaşa şi cravata potrivită… cei care nu au carnet. Carnetul este foarte important pentru că de cămaşă şi cravată poţi să faci rost, dar de carnet de note, mai greu. Am să insist la pază să vi se ceară carnetul de note. Din păcate, elevii nu prea percep importanţa carnetului. Să vă spun şi din ce motiv… Fiecare profesor care se respectă aşa ar trebui să facă: după ce este elevul evaluat la clasă, să-i treacă nota în carnet, astfel încât părintele să fie tot timpul la curent cu situaţia şcolară a elevului. Deci, dacă se întâmplă aşa, o să le atrag atenţia să fie şi carnetul la voi, numai că-ţi spun încă o dată, Ioana, dacă le-aş zice acestor paznici nu mai intră nimeni care n-are aşa şi aşa, am avea foarte puţini elevi în şcoală. Şi-apoi… nu pot să interzic să întraţi în liceu, mai ales că, după atâta vreme, ei încep să vă cunoască! Pentru mine este important să nu intre cineva din afara şcolii, asta e ideea de la care am pornit. Cineva care să vă poată face rău, să fure, să creeze panică sau scandal. Uite (zâmbeşte), într-o seară, paznicul de la ora 6 a prins un tânăr de vreo 20 de ani, l-a luat de guler şi:
– Beii, tu ce cauţi aici?
– Eu sunt Radu Mazăre!!!
– Eeeei, îţi trag una după ceafă, păi ce, eu nu-l cunosc pe Radu Mazăre? Iaa, vino încoace la domn’ director!. Era Răducu Mazăre! Junioru’ intrase pe-aici, pe la elevii de serviciu, iar ăştia nu l-au trecut în registru…(face o scurtă pauză, timp în care trag cu ochiul pe foaia din faţa mea şi trec la următoarea întrebare).
I. C.: Un alt lucru ce trebuie punctat este decenţa: cum aţi caracteriza ţinuta elevilor şi, mai ales, a elevelor din liceu ? O consideraţi decentă?
Dl. G. M.: În mare parte, da. Cele mai multe dintre fete se îmbracă decent, însă vin unele domnişoare pe tocuri prea înalte…
I.C.: … Sau fustiţe prea scurte…
Dl. M.: Sau bluze prea decoltate… sau pantaloni foarte mulaţi, dar în proporţie de 95% e decent. Şi la băieţi o putem considera, poate 98-99%, decentă. Sunt vreo câţiva rockeri, dar pe care i-am disciplinat şi-şi strâng părul în codiţă, aşa că e bine.
I. C.: Înseamnă că stăm bine la capitolul acesta. Încet, încet însă, am ajuns la mult discutatul şi controversatul subiect: fumatul în băi. După cum aţi spus şi dumneavoastră, se mai practică. Ce am putea, deci, să facem pentru a-i opri pe elevi din a mai fuma în incinta şcolii?
Dl. G. M.: Din punctul meu de vedere, fumatul este un obicei prost, nociv, mai ales la vârsta voastră, când sunteţi în creştere. Din punct de vedere administrativ, pentru voi, fetele, este foarte greu de mers la toaletă atunci când cele care fumează blochează accesul. Deşi la băieţi nu există această problemă, acolo avem o alta: au făcut stricăciuni importante. Baia a fost renovată complet, arăta foarte bine, iar ei au ars uşile cu ţigara! (Face o scurtă pauză.) Ce se poate face? Drept să-ţi spun, controlul profesorilor de serviciu sau al directorului nu intră în discuţie, pentru că nu ne putem permite să trecem în fiecare pauză pe acolo, eu sau profesorul. Educaţia, în schimb, este foarte importantă, atât la şcoală cât şi acasă. Sunt părinţi cărora le-am dat telefon şi le-am spus că le-am găsit copilul fumând, iar ca replică am primit: Ştiu că fumează, iertaţi-l, n-o să mai fumeze în şcoală. Deci, acceptă că fumează. Ca o anecdotă, pot să-ţi spun că unii dintre foştii elevi ai liceului (care deţin acum funcţii importante), când vin aici întreabă dacă mai există Junimea, locul de fumat al elevilor, adică toaleta băieţilor. Deci, e un lucru greu de stăpânit. U.E. interzice acum fumatul în locuri publice, în restaurante, în parcuri chiar, darmite într-o instituţie de învăţământ.
I. C.: Poate că ar ajuta nişte programe, la ore, legate de fumat.
Dl. G. M.: Acum, fiecare diriginte, la ora de dirigenţie, ar trebui să aibă în vedere teme legate de efectele nocive ale alcoolului, ale tutunului (nici nu mai vorbesc de droguri!) asupra voastră, a tinerilor. Totuşi, este de mare importanţă educaţia pe care o primesc elevii acasă. Dacă ştiu că tata sau mama nu mă lasă, atunci… chiar nu fumez!
I. C.: Mă abat puţin de la tema interviului şi vă spun, că tot veni vorba de băi, că elevii se plâng de dotarea lor. Se ştie foarte bine cât de importantă este igiena în colectivele numeroase.
Dl. G. M.: Elevii… sau elevele?
I. C.: Mai mult… elevele. Baia de la băieţi arată bine!
Dl. G. M. (râde): De unde ştii că arată bine?
I. C. (rânjesc): Mmmm… e uşa deschisă mereu?
Dl. G. M. (mă crede): Da, arată bine. De fapt, noi am renovat jumătate din liceu cu bani europeni. A venit criza, am stopat lucrările. Ar fi trebuit să extindem renovarea: de la cancelarie, de unde este sala consilierului psiholog, de la etaj, spre «Coriolan» şi, mai departe, spre ieşire, pentru că aripa «Parc» este mai recent construită. Atunci ar fi intrat şi băile fetelor, cea de la parter şi cea de la etaj, care trebuia mărită cu încă 4 cabine, luând fumoarul profesorilor. Acum, din cauza crizei, nu mai avem bani, însă noi ne-am propus, ca obiectiv pentru la vară, să rezolvăm băile fetelor, să le dotăm şi să le facem frumoase. Cu siguranţă, la vară vor fi recondiţionate.
I. C.: În final, mai aveţi ceva de adăugat pe tema disciplinei în liceul nostru? Aţi dori să le transmiteţi elevilor un mesaj?
Dl. G. M.: Pe tema disciplinei, ţi-am spus, îmi doresc mai mult. În acelaşi timp, sunt mulţumit cu ceea ce este la noi în liceu la ora actuală, pentru că nu avem necazuri majore. Ce le doresc elevilor? (Zâmbeşte) Să fie cuminţi, sănătoşi, să înveţe, să ştie că au venit la «Mircea» ca să acumuleze cunoştinţe ce le vor fi de folos în viaţă şi să meargă la facultate, unde să ne reprezinte cu mândrie.
Opresc înregistrarea, îi mulţumesc domnului director pentru timpul acordat, îmi iau adio de la canapea şi mă întorc la ore. A doua zi după interviu, la poartă ne sunt cerute carnetele. A funcţionat!!!, mă gândesc eu, fericită până peste cap. Văzând cum stau lucrurile, în zilele următoare mi-am ascuns ingenios lipsa gulerului (cu o eşarfă sau cu haina închisă până în gât), întinzând la intrare, ţanţoş, carnetul de elev şi evitând orice contact vizual cu nenea paznicu’. O dată, de două ori, fără probleme. Dar ce, domnule, ţi-ai găsit să meargă şi a treia oară?! Ai cravată? Da. Ai bluză albă? Da. Ai carnetul întins? Da. Bravo, rămâi aşa cu ele, că, dacă ai lăsat acasă preamăritul guler, stânga-mprejur şi… la revedere. Asta… sau dezbrăcarea în faţa porţii, împrumutarea unei cămăşi întinse pe sub nasul strălucitului gardian, îmbrăcarea în faţa porţii, intrarea în liceu, dezbrăcarea cămăşii…
– Domnule gardian, dar ce logică mai are controlul, dacă-mi dă el cravata/ cămaşa aici?
– Are foarte mare logică!“ de Ioana Capotă, clasa a X-a B
Sursă foto: Revista Zări Alb Astre
Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul II, din Biblioteca Virtuală
Citește și:
