zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

ZăriAlbAstre2013: „Domnul portar“ de Iulia Iacoblev, clasa a XI-a B şi Iuliana Velciu, clasa a XI-a D

ZăriAlbAstre2013: „Domnul portar“ de Iulia Iacoblev, clasa a XI-a B şi Iuliana Velciu, clasa a XI-a D

Redăm în cele ce urmează articolul scris de  Iulia Iacoblev, clasa a XI-a B şi Iuliana Velciu, clasa a XI-a D, publicat în numărul 1 din anul II al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„A ieşit la pensie domnul Şişlian. Nu ştiţi cine e? Un Om care a binevoit să stea de vorbă cu noi, la un ceai fierbinte, într-o după-amiază de februarie. Un Om fără titluri, fără premii şi fără altă notorietate decât aceea pe care ţi-o dau bunul-simţ, astăzi marfă rară, şi comportamentul civilizat, politicos, cumpătat, la porţile ferecate ale liceului. Omul cu «Sesam, deschide-te!» care s-a aflat timp de 16 ani faţă în faţă cu «tâlharii» care voiau să intre, dar, mai ales, să iasă din «peştera comorilor». Domnul portar «nea’ Aram»

Era emoţionat. L-am rugat să ne povestească despre una, despre alta… aşa, ca de la un om în toată firea la nişte oameni mai mici şi curioşi.

Reporter: Domnule Şişlian, ne bucurăm să stăm astăzi la poveşti, în loc să ne rugăm să ne faceţi scăpaţi din fortăreaţă. Aveţi atâţia ani şi o mulţime de experienţe de viaţă. Înainte de-a fi stăpânul porţilor, aţi fost sub puterea lor. 

Dl. Aram Şişlian: Da… M-am născut la Cernavodă şi eram acolo când, în timpul războiului, s-a bombardat podul. Dar 16 ani i-am trăit în Bucureşti, unde am făcut şi liceul, la seral, fără să-mi dau, însă, bacalaureatul. Era frumoasă, pe vremea aceea, viaţa în Capitală, nu cu atâta destrăbălare ca acum. Era linişte, mergeam seara la dans, la Casa de Cultură. Îmi plăceau muzica şi dansul. Îmi plăceau în special dansurile moderne, valsul, tangoul. O dată, am fost la Casa Armatei, în centrul Bucureştiului, unde doar cu costum şi cămaşă puteai intra la petrecerile de sâmbătă. Se dansa, se participa la tombolă… Acum s-a terminat activitatea asta, nu se mai organizează petreceri. Ţin minte că dădeau cu ceară pe parchet; era frumos când dansai… nu te împiedicai, nu alunecai. Aici, în Constanţa, nu erau astfel de petreceri. Doar la restaurant. 

Întorcându-mă la întrebare, pe vremea când eram elev, aş fi vrut să urmez muzica, dar, până la urmă, am făcut liceul la seral şi şcoala profesională din Medgidia. La şcoala profesională, într-o zi, ne-au adus nişte instrumente în clasă, ni le-au pus în braţe şi ne-au învăţat să cântăm pe note, chiar dacă nu cunoşteam teoria. Eu am primit clarinetul şi aşa am ajuns să cânt în fanfară. Apoi, în 1953, a avut loc Festivalul Naţional al Rezervelor de Muncă, aşa îmi aduc aminte că se numea, la Curtea de Argeş. Am participat, alături de alte fanfare din ţară şi a ieşit bine. Îmi pare rău, totuşi, că nu ne-am gândit să facem poze. Eram tare frumoşi, cu costumele noastre albe. 

R.: Deci, sunteţi pasionat de muzică… 

A.Ş.: Foarte pasionat. Primele spectacole de operă pe care le-am vizionat au fost «Carmen», pe la 17-18 ani, şi apoi «Aida». Le-am văzut de câte 4-5 ori, cu artişti mari. Stăteam în lojele studenţeşti, jos fiind prea plin. Când am venit în Constanţa, am prins şi aici câteva spectacole, dar puţine, fiindcă artiştii mergeau în special în Mamaia. Doamna profesoară Leon ştia că-mi plac foarte mult spectacolele de operă şi mereu venea şi-mi aducea bilete. 

R.: Nu ne-am fi imaginat că intrarea în Bastilia e păzită de un meloman. De obicei, te gândeşti la cineva mai milităros. 

A.Ş.: Păi, am fost şi militar nişte ani. Armata obligatorie am făcut-o la Focşani şi Tecuci, apoi am fost trimis la şcoala de sergenţi, ca să aibă cine să-i instruiască pe ceilalţi. Nu am avut de ales. Am făcut şcoala de sergenţi şi, după ce am terminat-o, a apărut o problemă cu Ungaria, iar maghiarii au venit aici, în oraş. Ne-au mai ţinut 4 luni, ca civili, în unitate. După aceea am făcut şcoala de ofiţeri, am ieşit sublocotenent, iar după doi ani m-au chemat în concentrare. Făceam multe cursuri în unitate şi am ajuns căpitan. 

R.: Şi la «Mircea» cum aţi ajuns… «căpitan»? 

A.Ş.: În 1966 m-am stabilit în Constanţa şi am lucrat timp de 22 de ani ca mecanic la Şantierul Naval. Cumnatul meu avea obiceiul să joace fotbal aici, în sala de sport, cu administratorul şi cu câţiva prieteni. O dată, administratorul a venit la el cu o rugăminte: căuta pe cineva dispus să vină ca portar la liceu. Cumnatul nu a ezitat, m-a chemat degrabă şi mi s-a spus să mă prezint la muncă a doua zi. Pe vremea aceea era director domnul profesor Caragea

R.: Şi cum a fost, ca portar, în primii ani de după Revoluţie? 

A.Ş.: La început, nu prea ne înţelegeam atât de bine cu copiii. Erau, cumva, mai libertini. Mă supăra foarte tare faptul că veneau unii părinţi şi-mi reproşau că nu le lăsam copiii să plece de la şcoală. Dar dacă acestor copii li se întâmpla ceva, tot noi am fi fost găsiţi răspunzători. S-a mai întâmplat pe la unele şcoli, dar nu la noi. 

R.: Înainte se organizau serate în licee. La «Mircea» aţi prins vreuna? 

A.Ş.: Da, am prins, ultima a fost în sala de sport. Un Bal al Bobocilor. Dar, după aceea, s-a hotărât să nu se mai ţină. Nu am participat niciodată, deşi am fost invitat. Unii copii m-au invitat chiar şi la banchetul de absolvire, dar am spus că nu se cade să merg singur, între atâţia tineri. 

R.: Portarii, prin natura postului lor, mai intră în coliziune ba cu elevii, ba cu profesorii. Care e palmaresul dumneavoastră? 

A.Ş.: Eu m-am înţeles bine cu toţi profesorii. Cu doamna profesoară Rizu, cu domnii profesori Sava, Soare, cu doamna Matei şi doamna Grapă… Domnul Caragea şi domnul Sava erau doi profesori de matematică foarte buni. Domnul Sava era foarte comunicativ, stătea de vorbă cu copiii pe holuri… Şi cu mine vorbea foarte des. Îi plăcea foarte mult să citească şi să povestească. Doamna bibliotecară Munteanu spunea că o ţine din treabă. Şi domnul Nicoară mi-a spus că a auzit numai laude de la copii şi profesori, pentru mine. Nici nu ştiu cum au ajuns să vorbească despre asta, probabil la orele de dirigenţie. Mă cunosc mulţi oameni din vremea când erau elevi la «Mircea». Am fost, într-un an, la Bucureşti şi m-au recunoscut două foste eleve, pe stradă, şi m-au salutat călduros. 

R.: Cum se portăreşte noaptea? 

A.Ş.: Îmi place să citesc şi, când eram de serviciu de noapte, citeam de la 10 seara până dimineaţa la 7. Uneori mai aţipeam. Când mă trezeam, citeam din nou. 

R.: În altă ordine de idei, faceţi parte din comunitatea armenilor din Constanţa. Cât de mult sunteţi implicat în activitatea comunităţii? 

A.Ş.: Nu prea mai am activitate. Înainte, societatea era aici, aproape, pe Cuza-Vodă, dar acum s-a mutat şi mai merg din când în când, la conferinţe, când vin invitaţi de la Bucureşti, de la Uniunea Armenilor din România. Primim prin poştă programul, lunar. Se discută despre istoria armenilor, despre diverse aspecte ale neamului nostru. Dar limba armeană nu prea se mai vorbeşte. Cei în vârstă încă o ştiu, însă copiii nu o cunosc. Eu vorbesc armeană, dar nu am făcut şcoala armeană, pentru că aceasta era doar în Constanţa şi Bucureşti. În Cernavodă nu era decât şcoala românească. Noi, armenii, ne împuţinăm în fiecare zi. În trecut, în Constanţa erau aproape 30 000 de armeni. Liceul avea 100 de elevi de origine armeană, la un moment dat. 

Am avut până de curând un preot din Olanda, care ştia româneşte, venit cu acordul Societăţii Armenilor. Era episcop, iar venind aici, i-a crescut gradul. Acum avem un preot din Armenia. Am cântat la biserica armeană din Constanţa, am învăţat toată liturghia. Într-o zi, a venit o fată de la noi de la liceu şi m-a recunoscut. I-am spus că o cunosc, dar că nu sunt sigur cine este. Terminase deja liceul, dar nu ştia că sunt armean. Am aflat între timp numele tinerei şi numărul ei de telefon. Acum păstrăm legătura; are un ziar, aici, în Constanţa. 

R.: Sunteţi rudă cu muzicianul Harry Tavitian. Se pare că muzica e o emblemă a familiei. 

A.Ş.: Harry este văr primar cu soţia mea. Când ne-am căsătorit, el era mic; mergeam la ei, în vizită, iar Harry mereu cânta la pian. A făcut şcoala de muzică, a fost la Conservator… Mă învăţa şi pe mine istoria muzicii, ştiam o grămadă de lucruri despre diverşi artişti. 

Acum nu prea mai merg la concertele lui fiindcă e prea mult fum de ţigară. Am, în schimb, o grămadă de discuri şi le ascult cu plăcere. Harry este văzut foarte bine în toată Europa; e chemat peste tot să cânte jazz. Este unul dintre puţinii jazzmani din România

R.: În încheiere, vă rugăm să ne povestiţi un moment deosebit, plăcut sau neplăcut, din cei 16 ani de portărit. 

A.Ş.: Da… Pe 19 ianuarie 2005, a venit la noi în liceu Alteţa Sa Regală Principele Radu. Eram de serviciu la intrarea profesorilor. Ştiam că urma să avem o vizită importantă, dar nu ştiam din partea cui. A venit alături de domnul director Nicoară, care m-a prezentat, şi principele mi-a întins mâna. M-am simţit foarte onorat să dau mâna cu o asemenea personalitate. Aşa ceva nu prea se întâmplă. L-am văzut şi pe Regele Mihai, la Bucureşti, când am trecut prin faţa Palatului Regal, în tinereţe. Mă uit mereu la «Ora regelui», sâmbăta. 

R.: Domnule Şişlian, vă mulţumim şi vă dorim o pensie lungă, sănătate şi mulţumire sufletească. 

Nea’ Aram a sorbit tacticos din ceai, a oftat uşor, ne-a spus că i-a făcut mare plăcere să stea de vorbă cu noi şi, înainte să păşească pe poarta liceului, ne-a urat, zâmbind, succes la şcoală.“, de Iulia Iacoblev, clasa a XI-a B şi Iuliana Velciu, clasa a XI-a D

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre 

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul II, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

0 0 voturi
Article Rating
Abonează-te
Anunță-mă despre
0 Comments
Feedback-uri inline
Vezi toate comentariile

Cele mai recente articole

WordPress Cookie Plugin de la Real Cookie Banner