zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

ZăriAlbAstre2013: „Entropia“ de prof. Lucian Oprea, Isabela Dumitru, clasa a XI-a B, Andra Răfoi, clasa a XI-a G, Alexandra Tudorache, clasa a XI-a G

ZăriAlbAstre2013: „Entropia“ de prof. Lucian Oprea, Isabela Dumitru, clasa a XI-a B, Andra Răfoi, clasa a XI-a G, Alexandra Tudorache, clasa a XI-a G

Redăm în cele ce urmează articolul scris de prof. Lucian Oprea şi colaboratorii, publicat în numărul 1 din anul II al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„Pornind, poate, de la observaţia că în evoluţia tuturor proceselor există o «săgeată» temporală, că nu există reversibilitate în adevăratul sens al cuvântului, fizicienii au definit o mărime fizică a cărei modificare în timp să ateste acest lucru: entropia.

Entropia unui sistem fizic cu frontiere (închise) nu poate decât să crească în timp, dacă procesele prin care evoluează acesta sunt ireversibile. Dacă procesele ar fi reversibile, entropia sistemului ar rămâne constantă în timp.

Dacă definiţia termodinamică a entropiei este mai greu de înţeles, cea statistică este mai uşor de abordat. În esenţă, entropia creşte odată cu probabilitatea ca un microsistem să fie compatibil cu macrosistemul în care se află şi cu care interacţionează. «Compatibil» înseamnă că există stări în care microsistemul să poată fi în echilibru de interacţiune cu mediul extern.

În mod natural, un microsistem are tendinţa de a deveni compatibil cu mediul extern. Astfel au apărut foarte multe analogii legate de mediul social, mediul informaţional, mediul financiar etc. Poate fi studiată cu uşurinţă aplicarea acestui principiu şi în cazul sistemelor vii, cu o observaţie notabilă: oamenii evoluează entropic până în momentul unei decizii; din acel moment ei pot deveni anentropici prin acţiunea de a compatibiliza mediul extern cu propriile cerinţe. Blaise Pascal a analizat importanţa procesului de gândire, în sensul de a modela natura care domină existenţa umană: Omul nu e decât o trestie, cea mai slabă din natură: dar este o trestie cugetătoare.

Putem spune că, într-o oarecare măsură, cultura occidentală, axată pe tehnică şi impunerea deciziilor umane pentru a modifica mediul extern, este una anentropică (adaptarea macrosistemului la microsistem). Nu ne raportăm aici la utilizarea în mod inteligent a legilor naturale pentru a uşura evoluţia noastră ca oameni. Ne referim la impunerea unor reguli arbitrare care să guverneze interacţiunile cu mediul, în locul armonizării acţiunilor umane cu legile naturale.

Pe de altă parte, acceptarea necondiţionată a evoluţiei naturale a lucrurilor poate conduce la diminuarea capacităţii de analiză, sinteză şi predictibilitate a oamenilor şi, implicit, a libertăţii de acţiune a acestora, a «înrădăcinării» lor în prototipuri umane. Percepţia naturii doar ca adăpost poate crea limite, poate duce la imobilism.

Procesul de învăţare nu are loc doar pe căi entropice. Omul poate propune modele, poate introduce în tipare temporare secvenţe de informaţie, poate sugera regularităţi inexistente în natură, pentru a observa diferenţe specifice. Cunoaşterea umană şi imaginaţia nu pot fi constrânse de supunerea la comportamentul dictat de evoluţia naturală a proceselor.

Atât filosofii din vechea Grecie, cât şi scriitorii contemporani au încercat să surprindă în cuvinte locul omului în Univers şi locul Universului în om: 

«Omul rezonabil se adaptează în lume. Omul nerezonabil încearcă să adapteze lumea pentru el. Prin urmare, progresul depinde de omul nerezonabil.»George Bernard Shaw 

«Demiurgul, voind ca totul să fie bun şi nimic să nu fie rău, atât cât lucrul acesta este posibil, a luat masa lucrurilor vizibile, care se agită într-o mişcare neînfrânată şi fără normă, şi din haos făcu să nască ordine, gândind că ordinea era mult mai bună. Acel care este perfect în bunătate nu a putut face nimic care să nu fie foarte bun. El a găsit astfel că din toate lucrurile vizibile nu putea scoate niciun lucru mai frumos ca o fiinţă inteligentă şi că inteligenţa nu putea fi fără suflet. El a pus de aceea inteligenţa în suflet, sufletul în corp şi a organizat universul ca să fie prin însăşi constituţia sa opera cea mai frumoasă şi cea mai perfectă.»Platon 

Se spune adesea că entropia „măsoară gradul de dezordine al unui sistem. Nu trebuie să confundăm această dezordine cu haosul grupurilor lipsite de interacţiune, în care orice stare ar fi echiprobabilă, sau cu dezordinea provocată de acţiunile umane.

În dezordinea entropică stările pe care le poate avea un microsistem sunt limitate la o evoluţie probabilistică dată (este foarte improbabil ca, odată dizolvat zahărul în cafea, să observăm spontan recristalizarea lui). Apariţia unui fulg de nea este un act de ordonare, de aşezare a vaporilor de apă într-un tipar, ceea ce ar putea conduce la ideea că ar fi o diminuare a entropiei prin micşorarea gradului de dezordine a moleculelor de apă. De fapt este vorba despre o condiţionare a evoluţiei moleculelor de apă aflate în condiţiile date de presiune şi temperatură, aşadar o creştere a entropiei sistemului mediu – vapori de apă.

* * *

Nu toate acţiunile umane sunt anentropice, în fapt majoritatea chiar evoluează în sensul creşterii entropiei

Vorbind cu cineva drag, m-am gândit la modul în care ne alegem persoanele cărora le devenim prieteni. Nu întotdeauna putem distinge un gând care să fi declanşat dorinţa de a deveni mai apropiaţi de cineva. Uneori este o senzaţie, ne spunem «simt că vreau să îl/ o cunosc mai bine», este ceva neconturat. Poate curiozitate, poate o dorinţă, poate ceva mai mult.

Dacă această primă etapă este alimentată pozitiv de reacţiile celuilalt şi de reacţii proprii (feed-back pozitiv), suntem pregătiţi pentru etapa următoare. Adunăm foarte multe gânduri unul despre celălalt, le suprapunem – aşa cum potrivim piesele unui puzzle – peste cât mai multe situaţii de viaţă prin care trecem împreună, până când simţim că am acoperit aproape întreaga «imagine»

Am atins în acest moment prima stare de echilibru; prima etapă a legării unei prietenii a fost încheiată. Dacă starea de echilibru este statică, evoluţia relaţiei se opreşte în stadiul amiciţiei.

Dar poate fi o stare de echilibru dinamic, caz în care e rândul sentimentelor de afecţiune să apară. Din acest moment, deşi situaţiile de viaţă sunt mai complexe şi mai delicat de gestionat, rezultatul aşteptat în urma evoluţiei este mai bun. O parte dintre gânduri, sentimente, trăiri sunt similare pentru amândoi: devin echivalentul unor stări de echilibru comune. De îndată ce contopirea atinge un anumit palier, numit de noi prietenie, nu mai ştii ce anume se amestecă: cerneala în apă sau apa în cerneală.

Deşi nu e tocmai frumos să analizezi evoluţia unui lucru atât de intim, de dragul ştiinţei o vom face, totuşi. Am sesizat că, de fapt, procesul în sine a reprezentat o «potrivire»unui gând (privit ca un sistem de foarte mici dimensiuni) cu un ansamblu de situaţii (un sistem de mari dimensiuni).

Tendinţa de compatibilizare ni s-a părut foarte naturală. În spatele acestei evoluţii se ascunde, de fapt, al doilea principiu al termodinamicii: Un microsistem va evolua spontan către creşterea probabilităţii de a deveni compatibil cu stările posibile ale macrosistemului închis din care face parte. Sistemele tind să evolueze spontan către o stare de entropie maximă, stare în care, practic, toate microsistemele sale să fie compatibile cu el. Ştim de la studiul energiei că un sistem lăsat să evolueze liber într-un câmp extern va sfârşi prin a ajunge la echilibru. Aşadar, entropia maximă corespunde stării de echilibru. 

La fel ca în cazul armonizării gândurilor şi sentimentelor în relaţia de prietenie potenţială, prietenia ar fi starea de echilibru către care ar trebui să tindem în mod spontan cu fiecare om pe care îl cunoaştem. Se întâmplă astfel? Ştiinţa îşi propune să analizeze evoluţia sistemelor naturale, idealizând fie prin propunerea modelelor, fie prin impunerea unor principii.

Dar oamenii nu sunt modele.

Există şi posibilitatea să nu descoperim «piese» potrivite şi toată imaginea să se deformeze; cele vechi îşi modifică forma iniţială: omul pe care l-am dorit prieten ne dezamăgeşte. Singura modalitate prin care entropia locală ar continua să crească este iertarea. Incidentul întăreşte legătura dintre parteneri, iar piesele revin la forma care le permite întrepătrunderea. Dacă incidentul nu poate fi depăşit, entropia scade local.

Per total, însă, entropia va continua să crească, partenerii continuând să dezvolte relaţii cu alţi oameni, în acelaşi mod în care, local, vântul pare că generează dezechilibrul ce provoacă valurile. El este, de fapt, motorul care va reechilibra presiunile diferite care l-au generat, netezind apa mării, conferindu-i echilibrul, permiţând apariţia condiţiilor pentru următorul dezechilibru.

(Fragment din cursul Analogia ca metodă a cunoaşterii şi comunicării)” de Prof. Lucian Oprea, Isabela Dumitru, clasa a XI-a B, Andra Răfoi, clasa a XI-a G, Alexandra Tudorache, clasa a XI-a G

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul II, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

0 0 voturi
Article Rating
Abonează-te
Anunță-mă despre
0 Comments
Feedback-uri inline
Vezi toate comentariile

Cele mai recente articole

WordPress Cookie Plugin by Real Cookie Banner