zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

ZăriAlbAstre2012: „Catindat pentru post vacant“ de Raluca Ciochină

ZăriAlbAstre2012: „Catindat pentru post vacant“ de Raluca Ciochină

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Raluca Ciochină, publicat în numărul 2 din anul I al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

«Bună ziua, sunteţi Raluca Ciochină

«Da, bună ziua»

– «Aţi aplicat pentru postul de profesor de limba engleză în grădiniţe, mai sunteţi interesată?» 

«Da, sigur»

«Programul de lucru este între orele 8:30 – 12, vă convine acest interval?»

Odată ce mă întreabă, mă gândesc eu, nu foarte multă lume poate veni între orele respective, însă eu răspund:

«Da, pot»

«Veniţi la ora 14 pentru un interviu»

Mă uit la ceas, este ora 11.30. 

«Totuşi, nu s-ar putea măcar la 14,30 sau la 15? Eu sunt acum la un curs şi…»

«Nu, este obligatoriu la ora 14»

«Ok» răspund, deşi însemna să-mi modific programul pentru întreaga zi.

«Să aduceţi şi CV-ul printat»

«Asta nu voi putea din moment ce m-aţi anunţat prea târziu, v-am spus că sunt la un curs şi nu voi avea timp să ajung acasă şi să printez. Dar dacă aveţi conexiune la internet, îl pot descărca din căsuţa de e-mail»


«Pe calculator îl am, doar mă uit la el acum, ziceam să îl aduceţi printat»

«Îmi pare rău, nu voi putea», răspund cu o voce nedumerită. Ori nu au imprimantă, ori le este lene să printeze 3 pagini, ori fac economie la cerneala din cartuş şi la hârtie. 

Ridic o sprânceană, iar după 1 minut o ridic şi pe cealaltă odată ce primesc un sms cu adresa la care trebuie să ajung. Este a unui apartament de la etajul 10 al unui bloc. 

De când am terminat Facultatea de Litere, am mers la zeci de interviuri, pentru tot felul de posturi vacante, în firme localizate începând cu cele mai obscure spaţii (cum ar fi, de pildă, beciul unei vile) şi până la camere luxoase, cu pereţi de sticlă transparentă, în zgârie-nori româneşti, care nu ating mai mult de 20 de etaje. Dar unde fusesem chemată acum nu era niciun zgârie-nor, blocul se afla într-un cartier muncitoresc din periferia sud-estică a Bucureştiului. Era, fără îndoială, un apartament privat, iar acest lucru mi-a fost demonstrat când am ajuns la 13:45 în faţa scării. 

Sun la interfon şi nu răspunde nimeni. Mai aştept cinci minute, apăs din nou cele trei taste aferente numărului de apartament. Niciun răspuns. Îmi deschide uşa blocului un vecin, căruia îi mulţumesc, recunoscătoare că scap de căldura insuportabilă de afară, care deja atinsese 40 de grade Celsius. Urc cu liftul la etajul 10, studiez uşile de pe palier şi o identific pe cea care presupun că are numărul indicat, deşi nu era scris pe nicăieri. Şi nici urmă de denumirea firmei, măcar scrijelită în perete. Neîncrezătoare, apăs pe sonerie. Evident, nu răspunde nimeni. În timp ce mă uitam la ceasul care arăta 13:55, aud în spatele uşii soneria de la interfon. Să-şi fi uitat proprietara cheile acasă? Sunetul încetează, dar numai pentru a reveni după câteva minute. «Suspect», mă gândesc. Şi interfonul nu se opreşte din sunat minute în şir. «Poate am greşit eu uşa», dar verific şi adresa este corectă. 

După douăzeci de minute, din lift coboară o doamnă cu greutate, însoţită de două fete tinere. 

«Tu m-ai sunat?» mi se adresează respectiva doamnă, aruncându-mi o privire încruntată pentru câteva secunde, iar apoi îmi întoarce spatele. 

Rămân cu aerul tras în piept şi cu buzele depărtate în dorinţa de a-i răspunde că «Nu», blocată fiind de felul în care mi s-a adresat, necunoscându-mă în fapt. Doamna, care avea şi părul blond (nu că ar avea neapărat vreo importanţă), deschide cu zgomot uşa apartamentului şi intră, urmată de cele două fete. «Sunt sigur secretarele ei… Dar, două?!», îmi zic, în timp ce le urmăream îndepărtându-se pe holul apartamentului a cărui uşă a rămas deschisă. «Să intru?», vorbeam cu mine, stupefiată de ce se întâmpla. Decid să o fac şi păşesc pe gresia din hol, privind în dreapta prin uşa întredeschisă a bucătăriei. «Da, este un apartament privat», îmi spun, vâzând aragazul murdar şi vasele puse unele peste altele în chiuvetă. 

Nu ajung bine în sufrageria de la capătul holului că doamna blondă îmi aruncă a doua privire enervată: 

«Răspunde-mi şi tu la telefon, ce stai aşa?!»

Da, într-adevăr, îi suna telefonul în imensa geantă tip sacoşă pe care o aruncase pe scaunul de birou din piele albă. Rămân siderată în pragul camerei, când din spatele meu se aude o voce gâtuită de bărbat: «Ce să fac?». Femeia i se adresase soţului care intrase în apartament urmat de alte două fete. În acel moment mi-a fost clar că toate 5 eram canditate pentru acelaşi post, niciuna neavând rolul de secretară. Mă aşez lângă primele două domnişoare, pe o canapea, în timp ce proprietara se îndrepta cu hotărâre – o hotărâre pe care o simţeam în vibraţiile podelei – către geanta de unde se auzeau versurile melodiei lui Michel Telo: Nossa, nossa, Assim você me mata, Ai se eu te pego, ai ai se eu te pego.. 

«Da, alo! Da! urlă doamna. Unde zici că eşti? La Liviu Rebreanu?» 

În acel moment, şocată de ce vedeam, nu mai puteam decât înregistra la un nivel pasiv, iar informaţiile primite de creier le decodificam încet. 

«Auzi, nu pot să am discuţia asta cu tine, ţi-am zis să vii la Poşta Titan, blocul e chiar în spate, treaba ta cum ajungi!» şi închide. 

«Ia, uite, domne, să n-ai aşa niciun punct de reper…» ni se adresează blonda care cu greu încape în scaunul managerial de piele albă, privind de fapt prin noi. 

În sufrageria apartamentului său suntem 5 fete, iar interfonul sună mereu. Socotesc că, împreună cu cea de la telefon, şi cu cele 2 sau 3 care se află deja în lift, atingem aproape o duzină. De fapt, nu era primul interviu colectiv la care participam, era chiar al treilea, însă primele două fuseseră etape ulterioare ale procesului de selecţie (de pildă, susţinerea unei lecţii dechise), nu întâlnirea preliminară. Îmi era greu să înţeleg de ce ne adunase pe toate în această primă fază, dar, uitându-mă cu mai multă atenţie la proprietara apartamentului, am realizat că alt motiv n-ar fi decât să ne demonstreze că este o persoană ocupată ce nu ne poate oferi 20 de minute individual. 

Desigur, din acel moment, am conştientizat că, dacă aleg să rămân, este numai pentru a vedea până unde poate ajunge lipsa de profesionalism (ca să nu spun de bun simţ) a acestei persoane care, aflată într-o poziţie influentă de angajator, nu pierde ocazia de a abuza. Şi, dacă o face încă de la „prima impresie», nu e greu să-ţi imaginezi ce va urma în eventualitatea în care, lipsită de minte fiind, ai lucra pentru ea.

«Toate aveţi CV-urile?» grohăie blonda, plesnind cu vârful degetelor ecranul telefonului. I-aş fi răspuns că nu, timp în care căutam cu ochii prin cameră calculatorul pe care mi se spusese că-mi era vizualizat CV-ul, dar nici urmă de el. Din stânga mea, o fată ce nu avea mai mult de 20 de ani, spune: 

«Nu mi s-a spus. Dacă îl trimiţi pe internet, nu mai este nevoie». Era puţin speriată că se află în inferioritate faţă de celelalte. Mi-a fost milă de ea, i-aş fi adresat nişte cuvinte de compătimire în genul: „Draga mea, nu contează ce ai trimis, fugi cât mai ai timp!“. Din faţa mea, o altă domnişoară îmbrăcată nepotrivit situaţiei, în ţinută business până-n gât, şi asudată în aerul clocit de la etajul 10, se afirmă foarte sigură pe ea, scoţând din servieta neagră din imitaţie de piele un dosar frumos şi întinzându-l patroanei de apartament, cu toate că acesta din urmă nu-şi dezlipise ochii de ecranul telefonului. Rămâne câteva secunde cu dosarul în aer, apoi îl aşază cuminte în faţa sa pe masă. 

Şi soneria de la intefon tot suna, soţul blondei apăsând dibaci pe butoane. Urmează câteva minute de tăcere. Toate fetele se uitau la proprietară, îi urmăreau fiecare mişcare de deget pe ecran şi nu îndrăzneau să se privească între ele. Erau în competiţie, iar dacă s-ar fi aflat mai aproape unele de altele, probabil şi-ar fi dat coate să ajungă în faţă. Unele ar putea face şi mai mult. Mi-a părut rău pentru ele şi am decis să rup tăcerea: 

«Îmi cer scuze..». Mă opresc, gândindu-mă că doamna îşi va ridica privirea şi o va îndrepta către zona de unde se auzise un glas. Cred că este o reacţie normală atunci când, să zicem, ai musafiri, nu neapărat candidaţi – adică oameni care vor să muncească pentru tine – în faţa cărora te prezinţi ca potenţial angajator. Şi, surpriză, blonda întinde mâna către sacoşa ei din care scoate o agendă mare, copertată tot în piele, desigur, pune telefonul pe birou şi priveşte către… nu către mine, care am vorbit, ci către o altă fată, la întâmplare. 

«Cum te numeşti?»

«Ramona Nistor»

«Eşti măritată? Unde locuieşti? Stai în chirie? Cu cine stai? Cât e chiria? Unde te-ai născut?».

Şi, culmea, fata îi răspundea ca în transă, în timp ce noi celelalte ascultam detaliile vieţii sale private. Aveam senzaţia că sunt actriţă într-un film prost. Şi soneria de la interfon îşi făcea în continuare datoria. 

Blonda nu se prezentase nici personal, nici firma pe care o reprezenta, însă îşi nota conştiincios răspunsurile colegei mele de suferinţă. Când a ajuns la întrebarea «Ce lucrează părinţii tăi?» în interogatoriul unde nu solicitase încă informaţii cu privire la pregătirea fetei sau experienţa sa de muncă, m-am ridicat în picioare şi am spus pentru a doua oară, de data aceasta mai tare, «Îmi cer scuze..» şi nu m-am mai oprit. Nu avea sens să opresc următoarele cuvinte, salvatoare pentru mine în contextul în care urma să aflu lucruri personale, pe care nu mi le doream, de la cele peste 12 fete care se prezentaseră la interviu. 

«Mi-am dat seama că am ceva mai important de făcut» am continuat cu voce înaltă, pentru a le acoperi pe cele două, prinse în vârtejul întrebare-răspuns. Toate privirile, cu excepţia celei blonde care continua să scrie, surdă la afirmaţiile mele, s-au îndreptat către mine într-un oftat. 

În timp ce ieşeam din apartament, mă gândeam cu speranţă că acel oftat a însemnat «Ai dreptate, vom pleca şi noi», deşi m-am uitat în spate şi nu mă urma nimeni. Îmi doream să cred că nu sunt singura care are respect pentru propria persoană şi demnitatea de a deţine un loc de muncă într-o firmă serioasă unde să fiu apreciată pentru abilităţile mele profesionale. Când ieşeam din scara blocului de pomină, încă două fete se grăbeau să urce scările, dintre care una tot în ţinută business. Instinctul mi-a zis să le opresc, dar nu am făcut-o. Pur şi simplu am început să râd nebuneşte“, de Raluca Ciochină

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

0 0 voturi
Article Rating
Abonează-te
Anunță-mă despre
0 Comments
Feedback-uri inline
Vezi toate comentariile

Cele mai recente articole

WordPress Cookie Plugin de la Real Cookie Banner