zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

ZăriAlbAstre2012: „Premianţii Concursului de creaţie literară «Ştefan Brânză» Ediţia 2012“ de Redacția Zări Alb Astre

ZăriAlbAstre2012: „Premianţii Concursului de creaţie literară «Ştefan Brânză» Ediţia 2012“ de Redacția Zări Alb Astre

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Redacția Zări Alb Astre, publicat în numărul 2 din anul I al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.

«Despre numele rămase» de Adina Lateş, C.N.M.B. (Marele premiu)

«iris şi sophi bune prietene
împărţeau
aceleaşi rochii
aceiaşi băieţi
acelaşi inel (îl purtam cu rândul la examene să ne poarte noroc)
eu şi sophi
mergeam dimineaţa
pe plajă şi citeam
„marea marea“
ne rugam
să fim mereu frumoase şi să avem ce povesti
ne puneam mereu cochilii pe ochi
scoici lucioase
şi iris spunea că vede un film

neclar
de prin anii ‘60
lovewarsex/kennedy mort/păr în vânt/
mii de culori psihedelice
„marea marea“ căpătase
şi ea o culoare pe care numai sophi o vedea
când punea scoicile pe ochi
într-o zi am ajuns chiar într-un cimitir
culegeam nume de pe cruci
ca să-i înviem pe toţi
(morţii ar fi trebuit să ne mulţumească)

în acele momente ajungeam cu povestea
undeva pe vârful himalayei
de unde nu se mai zărea
decât „marea marea“
violet
şi pe cer scrise
liste întregi de nume obscure

atunci iris şi sophi se ţineau strâns de mână
şi se rugau
să rămână frumoase
şi să poată să le scrie», de Adina Lateş, C.N.M.B.

«Ancel şi familia sa» de Adina Lateş, C.N.M.B. (Marele premiu)

ai vrut ancel să-ţi vorbesc despre familia ta
o poveste pe care o aveai déjà în tine
şi n-a trebuit decât să secţionezi vioara şi
să scoţi toate cuvintele cu multe vocale
ce semănau a incantaţie
pentru semnele ce deveneau încet
blazonul familiei tale
ai vrut să afli de ce ai părul alb de tânăr
şi pene groase în loc de fire
de ce tremuri şi plângi tremuri şi plângi
când îţi rostesc calm, apăsat poeme cu
îngeri ce devin înfricoşători
şi când închizi ochii îi vezi pierzându-se în valuri
crescând din buzele mele ca o tumoare
în spume albind încăperea
ancel familia ta mai are semnele unei aripi pe spate
o mică cocoaşă vânătă care s-a lipit cândva de cer
despicând întunericul
/oameni au crescut din îngeri/
ai vrut să ştii de ce-ţi muşcai buzele când îţi povesteam despre o cale
un zbor prin care vieţile se trec
voiai să şopteşti în urechile tuturor deodată
că praf erau toate, să descrii cum un suflu se desprindea şi mişca
lumea printr-o legănare
şi cenuşă erau toate fără dumnezeu
familia ta ţi-a lăsat urme pe umeri
povara unui destin ce nu-l mai poţi avea în mâinile albe
cu degete lungi
ci urmezi plăceri ce se întorc împotriva ta
cu suliţe împungând mica ta cocoaşă aproape inobservabilă
ancel privea fix
orb e cerul în seara asta
lasă oameni să crească din îngeri
fără ca ei să poată face ceva» de Adina Lateş, C.N.M.B.

«Noi nu ne-am spus niciodată „Bună“» de Raluca Dermengiu, C.N.M.B (Premiul I la secţiunea Proză)

«Te-am zărit pentru întâia oară probabil într-o după-amiază ciudat de frumoasă pentru o zi de toamnă, pe când mă îndreptam grăbită spre facultate. Eu – studentă în primul an la Politehnică, tu – proaspăt absolvent la Litere, ieşeam în albastru, într-un alt tip de aglomeraţie, strecurându-ne printre dinţii porţilor de fier ale monstruoasei guri de metrou. Nu mă întreba staţia. Astăzi e posibil să iţi spun că am coborât în Unirii, dar mâine voi fi ferm convinsă ca m-am împiedicat în Grozăveşti, aşa cum ieri ţi-am spus, dar nu m-ai crezut, că ne-am încrucişat privirile în Eroilor.

Era expoziţia aia de pictură de stradă, căreia eu nu îi ofeream niciodată atenţie, deşi tu mă credeai artistă. Aveam bretonul în ochi şi încercam să nu îmi sucesc picioarele pe trotuar. Mereu râzi de mine că reuşesc să cad pe loc drept. Tu aveai cămaşa mototolită în pantaloni şi în mână doar un pix şi un caiet plin cu mâzgălituri.

Pe atunci scriai la romanul tău. Ziceai că o să fie ceva unic, ceva ce îi va uimi pe toţi. Am stat cu tine ore în şir, sâmbătă de sâmbătă, ba în Cişmigiu, ba în Izvor, pe câte o geacă sau un pardesiu puse pe iarbă pe post de pătură. Mă plictiseai teribil. Trebuia să stau şi să te privesc cum scrii, să te văd cum rozi creionul la capăt atunci când te gândeşti, sau cum trasezi cine ştie câte liniuţe paralele, oblice, haşurări ciudate, într-un colţ de pagină. Ţineai morţiş să stau cu tine ca să te „inspiri“, ca să îţi zic câte-un nume de personaj ciudat care urma să se îndrăgostească de o Cosânzeană modernă şi să moară în vreo bătălie imaginară cu un asasin intergalactic.

Ciudat e că îmi plăcea să văd cum te chinuiai să creezi ceva din nimic. Fiecare cută de pe fruntea ta îi aducea parcă ceva nou chipului tău cu fiecare încruntare în parte, iar ochii-ţi miopi, ascunşi în spatele ramelor ochelarilor, reuşeau probabil să focalizeze într-un final ceva ce tot încercaseşi să localizezi, dar cu repetate eşuări.

Ce mi-a plăcut la tine cel mai mult în ziua aia a fost faptul că, spre deosebire de mine, nu încercai să ieşi în evidenţă cu nimic. Vorbeai ca şi acum, puţin, dar reuşeai (într-o manieră ciudată, ce îmi este şi în momentul acesta necunoscută) să acidizezi orice conversaţie. Tu nu atragi atenţia; de obicei aparţii decorului, eşti ascuns undeva în fundal şi nu te faci remarcat în mod special, decât dacă există cineva care vrea să vorbească cu tine. Eu nu sunt aşa. Eu vreau să impresionez, vreau să vorbesc, vreau să arăt tuturor ce pot, iar ce nu pot vreau să pară totuşi că îmi reuşeşte, ca nu cumva să par mai prejos decât alţii.

Eu lupt. Nu că tu nu ai lupta, dar tu eşti mai liniştit. Să zicem că, dacă am fi în război, tu ai reuşi să mă păcăleşti prin calmul tău, în timp ce eu te-aş dezorienta cu agitaţia mea.

Mie îmi place să fiu în centrul atenţiei, iar tu te pricepi să asculţi, deşi niciodată nu mi-a păsat prea mult dacă te-ar interesa cu adevărat subiectul. Mai ştii că de fapt mi-ai cerut prietenia într-un mod învechit pentru standardele societăţii moderne? Lucrul ăsta m-a atras şi mai mult la tine. Era după seminarul ăla ciudat la care nu ştiu cum ai ajuns şi tu, când trebuia să scrii un articol despre subiectul XYZ pe care îl studiam eu la momentul respectiv. Nu pricepeai nimic, ce prost am crezut că eşti! Dar m-am luptat cu celelalte mâini ridicate în aer şi mi-am oferit ajutorul, pentru că ştiam că pot cu uşurinţă să te fac să mă placi. Nu ştiam însă că şi tu puteai să mă faci să simt la fel, tot atât de uşor.

Te-am subestimat de multe ori. Îmi place să fac pe şefa şi să văd cum te scufunzi în tăceri şi necunoscuturi, rămânând la suprafaţă doar sclipirile alea negre din privirea ta. Dar de multe ori tu mă săgetezi. Încep să cred că stai în umbră şi aştepţi ca eu să fiu mai slăbită pentru a mă ataca în forţă cu cele mai puternice arme ale tale şlefuite în timpul asediului meu.

Tu n-ai ştiut niciodată ce să ceri de la viaţă, iar viitorul iţi e ambiguu. Ai încercat de la cifre la economii şi acum o încerci cu literatura. Spui că viaţa e prea scurtă ca să o pierzi în ciclul monotoniei şi că totul e interpretabil (de la oameni la gânduri, decizii, acţiuni), mult prea interpretabil pentru ştiinţele studiate de mine.

Ai vrut să fugim în lume, cu două-trei zdrenţe într-o boccea şi-un portofel gol. Ai vrut s-o pornim de la zero, să începem ceva împreună. Mie mi-a fost teamă. Nu am fost şi încă nu sunt în stare să renunţ la tot ce am muncit o viaţă, riscând să pierd totul pentru o distracţie. Iar lipsa garanţiei de a te avea alături oricând, frica de a fi părăsită într-un moment de răspântie mă determină, iar şi iar, la fiecare curs al întrebării, să spun „nu“.

Am fugit totuşi la mare. Mai ştii vacanţa aia la Constanţa? Ne simţeam bine pe atunci. Aveam nisip în păr, iar gâtul tău gust de sare. Uitam de noi printre valuri şi ne trezeam apoi, în culori de asfinţit, singuri în nebunia aia de necunoscut civilizat. Ne trezeam în răcoare de vară, în timp ce marea se zgribulea pe noi. Trupul tău avea acum gust de frig şi părea a cere atingerea buzelor mele pentru un schimb de căldură. Am descoperit pe pielea ta constelaţii. Pe atunci mă învăţai să fiu romantică.

N-ai reuşit. N-ai reuşit să mă faci să iubesc, aşa cum n-ai reuşit să mă faci să îţi înţeleg hobby-urile. N-am iubit niciodată şi nici nu plănuiesc a experimenta asta prea curând. Însă cu tine am simţit emoţie, cu tine am simţit căldură. Cu tine am fugit prin lanul de secară şi cu tine mi-am înălţat euforia spre cer, ca pe un zmeu.

Acum totul e diferit. E ciudat cum acum nu îmi mai pot „îngropa ziua în părul tău“. Nu mai pot, dar nici de-aş mai putea n-aş mai face-o. Nu-ţi mai pot mirosi cărţile şi nici gusta din cerealele de dimineaţă, iar tricoul tău (ce l-am purtat pe dos de fiecare dată) stă acum aruncat printr-un oarecare, dar anume, geamantan roşu pe dulap.

E totul confuz şi parcă nu-mi mai amintesc nimic. Nimic în afară de ziua aia în care te-am cunoscut. Te-am întâlnit atunci, în acea după-amiază ciudat de caldă de toamnă. Dacă nu, nu-mi amintesc. Sau să fi fost iarnă, printre aburi de cuvinte?», de Raluca Dermengiu, C.N.M.B.

«Aici şi acum» de Andra-Lavinia Mihuţ, C.N.M.B. (Premiul I la secţiunea Poezie)

«Daţi-mi un cer senin şi albastru ca o floare de nu-mă-uita
Un suc proaspăt de portocale cu două cuburi de gheaţă
Şi un şezlong alb lângă o mare neagră-albăstruie
Care să aibă vă rog şi nişte salteluţe în linii colorate psihedelic
Şi o umbrelă mare şi simpatică.
Aduceţi-mi o carte care să
îmi oprească percepţia spaţio-temporală
Nu vă îngrijoraţi, nu vreau să îmi faceţi vânt cu două frunze luxuriante
Briza mării este tot ce-mi trebuie.
Acum închideţi umbreluţa, plecaţi şi voi
Lăsaţi-mă să rămân în costumul Evei
Bronzându-mă şi ascultând valurile mării
Eu vreau să pătrund tainele iubirii.» de Andra-Lavinia Mihuţ, C.N.M.B.

«Sunteţi prea mulţi» de Andra-Lavinia Mihuţ, C.N.M.B. (Premiul I la secţiunea Poezie)

«Nu vreau să cred în existenţa timpului
îmi place lumea bidimensională
Sufletul meu ar deveni mult mai uşor
Mintea mea ar deveni mai grea
Sunt înconjurată de atâtea flori uscate şi amare
Şi totuşi aş vrea să le văd colorate şi pline de viaţă.
Vă rog să nu mă mai agasaţi
Sunteţi cu toţii penibili şi maliţioşi
Vreau să mă autoizolez ca Van Gogh
Şi să îmi tai o ureche sau poate pe amândouă
Nu aş vrea să fiu chiar într-o ureche
Apoi o să beau nişte absint verzui
Şi o să întind un galben crud peste tot ce văd
Deci, vă rog, plecaţi, lăsaţi vara să vină
Am nevoie de soare şi de mare
Vreau să alerg pe nisip şi să mă joc cu scoicile
Şi să citesc tot ce-mi vine la îndemână
Nu mă mai presaţi, vă rog, nu am nimic să vă demonstrez
Sunt prea mică şi prea scârbită de ceea ce reprezentaţi voi
Eu nu sunt prietena voastră
Şi nici nu intenţionez a fi.» de Andra-Lavinia Mihuţ, C.N.M.B.

«Metode noi de predare» de Miruna Andreea Mocanu, C.N.M.B. (Premiul al II-lea la secţiunea Proză)

În prima zi de liceu mama mi-a spus că ce va urma nu se va compara cu ce a fost. Mi-a spus că cea mai grea dintre toate va fi matematica şi că va trebui să tratez cu mult respect această
materie. Da‘ de unde!

Speriată de premoniţiile mamei, mă înghesui într-o bancă şi aştept îngrozită ca domnul profesor de matematică să îşi facă simţită prezenţa. Pe hol se aud nişte paşi apăsaţi, de parcă cineva ar avea cărămizi în loc de pantofi. Din bezna holului mai întâi intră în clasă vocea, apoi la două secunde mai târziu un trup mlădios. Acest domn trecut de tinereţe, dar robust, se bălăngăne uşor până la catedră. Ce îmi sare în ochii nu este căciula de oier, nici hanoracul în culorile curcubeului, nici blugii tăiaţi cu talie joasă, nici gura mică şi bolnăvicios de rotundă, ci sprâncenele. Vă gândiţi probabil „cum pot nişte sprâncene să sară în evidenţă, mai ales la un bărbat?“. Ei bine, nu le-aţi văzut pe acestea. Cum stă aşa pe scaun îi văd perfect sprâncenele din profil. Ca nişte cleşti de crab, se încovoaie diabolic spre frunte, umbrind ochii.

Primele luni au fost doar de observare (din partea noastră – el se strofoca predând la pereţi). În decursul acestor luni am avut timp să memorez toate ticurile şi expresiile verbale ale domnului Matei Popa. De exemplu: „Ciocan, prinzi muşte?“ este o expresie menită să-ţi atragă atenţia că nu eşti „pe felie“, sau prin „Ciocan, ai scăpat la sticlele lu‘ taică-tu?“ îţi atrage atenţia că spui aberaţii, sau „ţi-a murit găina?“ reprezintă felul lui de-a te întreba dacă eşti supărată, sau expresia „probă de microfon“ este folosită pentru a verifica răspunsul, sau „mă gâdili la sentiment“ înseamnă că ai lucrat corect şi că e mândru de tine etc.

Cu stilul său de predare m-am acomodat destul de greu. Dânsul nu scoate la tablă după catalog. Nu! El se plimbă pe culoarele dintre bănci şi vânează elevi, pardon – eleve, care să iasă la tablă. După ce ocheşte o nefericită, se apropie tiptil de ea şi zice:

– Simţi aşa o energie care se abate asupra ta?
– Nu.

După două secunde…

– Dar acum, simţi cum o energie se abate asupra ta?
– Mda…
– Ei bine, Aldea, această tensiune îţi spune că trebuie să ieşi la tablă!

Pentru că ştie că materia e multă şi densă, încearcă mereu să inventeze noi moduri de-a ne explica:

– Acum aplicăm principiul şoselei. Cum e pe-o bandă aşa e şi pe cealaltă, deci sunt simetrice. Aţi înţeles?
– Da! spunem toţi în cor.
– Şi eu!

Gluma-i glumă, dar totul până la a face gălăgie. Se mai întâmplă când e bine dispus să pună doar absenţe celor care vorbesc (de cele mai multe ori îi capsează pe cei care nu vorbesc, fiindcă îi confundă cu gălăgioşii), iar când e nervos îţi acordă „permis de coridor“ şi îţi pune şi absenţă. Alt lucru care îl deranjează este să-i spui că s-a sunat de pauză. Când e în toane bune, conversaţia decurge astfel:

– Domn‘ profesor, s-a sunat!
– ‘Te bă şi vezi-ţi de treabă! Deci x este egal cu…

Când e în prost dispus conversaţia e mult mai scurtă:

– Domn‘ profesor, s-a sunat!
– Da?! Şi la teză o să se sune, şi furios iese din clasă – cu catalogul la subsuoară.

Într-o zi, când trebuia să dăm test, domnul profesor întră în clasă radiind de fericire.
– Am găsit o metodă prin care să vă fac să nu mai copiaţi (huiduim). Am asistat la ora unui coleg de-al meu şi am văzut care e tactica: să vă aşez pe 5 rânduri şi aşa nu o să mai puteţi comunica. Hai, la treabă. Tu, de la perete, ia-ţi banca şi treci aici la fereastră. Da‘ parcă nu-i bine unde te-am pus… hmm… treci cu banca două rânduri mai în spate. Grigore, mută-te cu tot cu bancă aici, lângă tablă…

Şi ne-a pus aşa pe toţi să băncile în braţe şi să ne mutăm din loc în loc, pe cei din spate i-a pus să se mute în dreptul uşii, pe alţii i-a pus în dulap, alţii au rămas abandonaţi pe culoarele dintre bănci, ba ne-am aşezat şi câte doi, unul peste altul ca, în final, prin această harababură, să ajungem să stăm (cu tot cu bănci) în locurile noastre de zi cu zi. Mulţumit că a reuşit să „ne amestece“, suspină uşurat:

– Perfect! Să vă văd cum mai copiaţi!

Te întrebi, probabil, cititorule, dacă plec de la ora de mate cu ceva în cap. Şi îţi răspund sincer: Da.»

«Drum» de Victoriţa Tudor, C.N.M.B. (Premiul al II-lea la secţiunea Poezie)

«Făina curge albă prin zorii îmbrăcaţi cu apă,
Dospind în pridvoare de veac lumina unui fluture
Şi nu a unui biet gândac.
Pe ferestre mici, senine, deschise spre-năuntru,
Brodam ca o iarnă fâlfâiri calme, calde
De lebădă şi prindeam ca într-un insectar
Umbra dulce a unui fluture besmetic.
Aşternut pe-o palmă înfloreşte-un zâmbet
Şi roata soarelui mi se învârte pe spinare,
Şi-un zbor de fulgi îmi zvâcneşte cald în vene.
Laptele curge printre maluri spre acea deltă.
Albul migdalelor este mâncat
De negrul minutarelor
Ce-mi zdruncină şi templul de la subsol
Şi-mi mănâncă şi zahărul
Ce curge printre degetele de copil.
Fluture zburând spre-un bec mare,
Admir copacul cel îndrăgostit de-o rază
Învelită-n sârme aurii, cochetă,
Cu deget subţire, cu ochi de cer plin,
Dar cu privire dezvelită de fraza de acum,
De virgula prezentului,
A minutului ce mi se plimbă pe frunte.
Am ajuns aici… Mângâi o frunză

Tivită cu tristeţi de toamnă
Şi-mi hrănesc schiloadele cuvinte
Ce urlă în tăcerea mea.
Îmi ţes ca o pustnică perdele din iluzii
Şi mă îmbrac cu albul leagănului de ape,
Cu verdele dezbrăcat de cercurile de copac.» de Victoriţa Tudor, C.N.M.B.

«Dragul meu prieten» de Victoriţa Tudor, C.N.M.B. (Premiul al II-lea la secţiunea Poezie)

«Păşesc pierdută-n mine cu paşii pe hârtie
Pe-o stradă nocturnă golită de lumea
Ce-mi călătoreşte nestingherită prin zile
Zilele mele îmbrăcate-n rochii de fugară lumină
Cu deşirări de raze în sângeriul apus,
Brodează aripi de înger pe pereţi
Şi mâinile lor albe îţi mângâie portretul
De pe noptiera de mahon
Plutindă în ceaţa mirosurilor stinse
Ale lumânărilor văduvite de flacără.
Amintirea, o petală tremurândă, palidă,
Ce-mi bate rugătoare la fereastră
În nopţi pustiite de tăcere.
Pe strada mea cu trupuri reci de becuri arse
S-au scurs zâmbete din astre,
Curgânde ca nişte fluvii de tăcere
Şi s-au adunat în delta inimii mele.
Am strâns în poala mea secunde molatice
Pierdute pe drumuri antice, pe file ruginii,
În ochi îmbătrâniţi, printre zâmbete de mărăcini,
Prin bruma de tomnatic aspru.
De ceva timp,
M-am îmbrăcat în hârtie şi dulapuri,
Mi-am căptuşit sufletul cu flori tulburi
Şi împing absurdă bolovani
Pe firele păienjenişului bătrân.
Continui jocul de mingi colorate
Pe trotuarul cu desene de cretă.
Urlând că n-am nevoie de tronuri de ceară,
Mie mi-ajunge iubirea închisă într-o petală!» de Victoriţa Tudor, C.N.M.B.“, de Redacția Zări Alb Astre

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

0 0 voturi
Article Rating
Abonează-te
Anunță-mă despre
0 Comments
Feedback-uri inline
Vezi toate comentariile

Cele mai recente articole

WordPress Cookie Plugin by Real Cookie Banner