zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

ZăriAlbAstre2014: „Ce caut eu aici“ de Mihai Drosi Câju, clasa a XII-a A

ZăriAlbAstre2014: „Ce caut eu aici“ de Mihai Drosi Câju, clasa a XII-a A

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Mihai Drosi Câju, clasa a XII-a A, publicat în numărul 1 din anul III al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„Îi urăsc pe Hawking şi pe alţii de teapa lui. Îl urăsc, nu pot să-l sufăr pe el cu toată aroganţa lui, în special pentru că spune lucruri oribile. Auzi, că nu există liber arbitru sau că lumea se-nchină raţiunii, aceasta fiind mai presus de toate! Îi urăsc pe toţi! Şi, culmea, nici nu-şi doreşte să greşească. 

Am continuat aşa timp de 10 minute, după care mi-am spus: 

– De ce pretinzi că faci altceva decât să te aperi pe tine însuţi, să-ţi menajezi orgoliul? Ai putea spune că aperi adevărul sau pe Dumnezeu, dar sper că-ţi dai seama că niciunul dintre aceştia nu are nevoie de apararea ta. Şi de ce îl urăşti pe om? Dacă greşeşte numai după judecata ta? Poate că şi tu greşeşti la fel ca el? Şi chiar de a greşit, tu nu-l urăşti pentru că a greşit, ci pentru că ţi-a jignit orgoliul! Ce te face să crezi că eşti mai bun decât omul ăsta pe care-l urăşti?

Acum să-ţi spun o poveste care, oricât de naivă ar părea, este desprinsă din ceea ce ştie omul mai profund până în momentul de faţă. 

În ziua de azi, omul este în vârful civilizaţiei sale, iar vârful acestui vârf al omenirii aspiră să cunoască acea lege după care se mişcă şi se schimbă lucrurile sau, mai poetic, legea după care se nasc şi mor lucrurile în efemeritate. Oricât ar încerca să nege unii dintre noi existenţa lui Dumnezeu, deja s-au împuşcat singuri în bocanc: după toate definiţiile, recunoscând existenţa unei asemenea legi, ea ar fi demnă să fie numită «Dumnezeu». Bineînţeles, nu mă refer la Dumnezeul creştin, ci la acela scornit de unii dintre savanţii care L-au negat spre a-L reinventa. Oricum, din moment ce am facut introducerea, să începem povestea. 

La început a fost legea, iar de-a lungul existenţei timpului, de la Big-Bang până la sfârşit, toate s-au născut şi au murit în efemeritate. Dar acum vreo 3,5 miliarde de ani, pe Pământ, posibil şi altundeva, nu se ştie, a apărut viaţa, scopul ei fiind acela de a sfida efemeritatea prin continuarea propriei existenţe şi de a fi asemenea legii prin eternitate. De atunci timpul şi-a continuat drumul, iar toate vietăţile au trăit şi au murit. Acum o sută – două sute de mii de ani, conform estimărilor legate de divergenţa haplogrupurilor, a apărut tatăl tuturor oamenilor care urmau să se nască: Adam, cromozomial-Y. Printre aceste fiinţe care îşi urăsc mortalitatea şi visează la ziua în care ele vor ocupa tronul şi îşi vor spune «zei», se numără un handicapat care stă cu mâna la falcă şi se gândeşte că el există pentru un scop egoist, acela al vieţii de a exista în eternitate sau pentru existenţa de dragul existenţei, scop ce nu poate fi atins. Există, deci, degeaba şi, din motivul acesta, urăşte tot ce înseamnă viaţă, bineînţeles în contextul în care crede ceea ce a zis mai devreme. Şi acum, după aceste clarificări, să-ţi spun povestea. 

Este vorba despre un om care nu ducea o viaţă tocmai mulţumitoare din punct de vedere material, mergea rar la Biserică, la sărbătorile mari, să se împărtăşească, iar omul ăsta avea tot felul de preocupări şi nu era chiar genul care să creadă în dogme şi să le ia de bune. Cum să spun, el nu respecta zicala aia… «Crede şi nu cerceta». Nu. El se îndoia adesea de creştinism şi era frământat de incertitudine, deşi voia să creadă. Pe deasupra, îi decedase recent tatăl, care, săracul, stătuse bolnav la pat în ultima vreme şi abia mai putea vorbi, nici rudele cele mai apropiate nu şi le mai recunoştea. 

Deci, era un om care nu reuşea să găsească fericire în viaţa lui de zi cu zi şi pe care începea să-l scârbească monotonia. În fiecare zi, aceleaşi lucruri, aceleaşi necazuri şi supărări. 

Oricum, într-o zi se întoarce supărat acasă, dintr-un motiv pe care nu mi-l mai aduc bine aminte. Şi îşi spune: Dacă un om, înainte să se nască, ar şti că în viaţă va avea numai necazuri şi veselia îl va ocoli, în momentul respectiv s-ar putea împăca doar cu gândul că toate chinurile lui au să se termine, la fel cum se scurg ora, anul, viaţa, şi, cu acest gând, ar putea pleca în viaţă, ştiind că orice chin este tolerabil deoarece nu poate dura la nesfârşit, viaţa nu poate dura la nesfârşit şi şi-ar trăi fiecare clipă visând la momentul când va trece în nefiinţă şi îi va râde în faţă sorţii că a scăpat de ea. Aşa mă simt şi eu acum, mulţumesc că s-a terminat şi ziua asta. Şi, cum nu avea cine să-l audă, începu să ţipe, vesel: 

– Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc! 

– Dar cum să fiu bucuros? Mâine o iau de la capăt şi deja mi s-a acrit, de ce să nu-mi iau zilele, că oricum acolo ajung, în Iad?… Orice ar face, omul nu poate sări peste umbra lui. Dacă ar fi să ne luăm după ce ne învaţă psihologia, Necuratul nu există, el este parte a fiinţei umane, toată scârba şi animalismul sunt părţi ale fiinţei umane, iar ele nu pot fi eliminate, ci doar adormite, rămânând în adâncul omului. Totuşi, zic că asta este o ipocrizie. Cum răul este o parte a ta, este o ipocrizie să-l negi, nu? Deci, spune-mi, te rog, cum poate un om să Te găsească, din moment ce nu poate sări peste propria umbră? 

– Dar oare vrea să Te găsească? Toţi oamenii caută, spun ei, într-un fel sau altul să se întoarcă la Tine, să se întoarcă în Eden, de unde au plecat. Ei caută în viaţa lor acea fericire ce se găseşte numai acolo, deşi mulţi greşesc şi o caută pe pământ. Stau şi mă întreb: ei caută Raiul sau doar fericirea? Din moment ce drumul cel bun este îngust, toţi fug spre a-şi găsi fericirea aici. Neputând să meargă pe calea cea grea, ei au ales calea cea uşoară şi au renunţat la idealurile lumii vechi: smerenie, modestie, înfrânare, iubire. S-au apucat să urmeze idealurile orgoliului şi ale desfrâului, cautându-şi fericirea în lucruri materiale şi, făcând asta, s-au apropiat mai mult de animal, ba chiar au ajuns să se numească maimuţe şi să smulgă tot ce e sacru din lume. Au acceptat cu braţele deschise o viaţă mai apropiată de animal decât de Tine! Şi de ce? Pentru o viaţă trecătoare… 

Hai să ne facem cu toţii griji pentru viitor! Care viitor? Că doar nu ne-om fi gândind la viaţa veşnică?! Gândeşte-te pe termen lung la carieră şi la pensie! Cum lung? Orice interval finit de timp trece cât ai pocni din degete. Ipocriţilor, ăsta-i termenul scurt! Dar cum să ne gândim la viaţa de apoi, când tot ce avem în faţă e viaţa asta? 

Puţini sunt cei care se gândesc la veşnicie. Un miel rătăcit de măcelar s-a întors de spaimă la păstor, iar restul s-au dus la tăiere, hârşti, hârşti! Şi se mai şi cred stăpâni pe propria viaţă! Asta, oricum ai întoarce-o pe toate părţile, este neadevărat. Cum poţi să fii stăpân peste viitor, când nici măcar nu-l poţi prezice? Sunt cufundaţi în incertitudine în această privinţă! – 

Of, of! Cât despre acest sentiment numit «iubire», încep să cred din ce în ce mai mult că singurul lui scop este acela de a asigura supravieţuirea speciei, nu de a aduce omului fericire. Mie, sincer, nu mi-a adus. Continuitate de dragul continuităţii, după cum s-ar spune, ăsta ne e scopul, nu fericirea, nu mântuirea. Suntem ca cea mai josnică bacterie sau ca o furnică. Am ajuns la un moment dat să avem idealuri, pentru ca mai târziu să le negăm în favoarea efemerităţii. 

Privirea omului se aţinti asupra unei icoane şi se întoarse plină de regret. El continuă: 

– Şi dreptatea asta, dacă nu este proprietatea fundamentală a univesului, în fapt ea nu există. A, bineînţeles, avem zicala «Nimeni nu e deasupra legii.» Care lege, legea Lui? Pentru noi dreptatea înseamnă pedeapsă, mai înseamnă şi iertare, iar cum aproape toţi suntem nişte nemernici în faţa lui Dumnezeu, putem oare să ne judecăm unii pe alţii? Bineînţeles, asta nu ne opreşte… 

– Aş vrea şi eu ca mâine să am o zi bună, să fiu fericit, stăpân pe propia viaţă. Uită-mă, renunţă la mine, eu renunţ la viaţa de apoi şi, în schimb, vreau viaţa asta pe Pământ, toţi vrem asta! Uită-ne şi fă-ne stăpâni pe propriile vieţi. 

– Renunţă la mine şi fă-mă stapân pe propria viaţă! Când a terminat fraza, din extazul în care se afla, a alunecat pe covor şi a căzut. Nu a păţit nimic, doar o sperietură. Dar a început să plângă, zicându-şi că Dumnezeu nu renunţă la nimeni, nici chiar la vârfurile răutăţii, atât de mult ne iubeşte.“, de Mihai Drosi Câju, clasa a XII-a A

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul III, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

5 1 vot
Article Rating
Abonează-te
Anunță-mă despre
0 Comments
Feedback-uri inline
Vezi toate comentariile

Cele mai recente articole

WordPress Cookie Plugin by Real Cookie Banner