Redăm în cele ce urmează articolul scris de Ilinca Bogaciov, clasa a XII-a B, publicat în numărul 1 din anul III al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.
„Precum tot omul modern, capitalist şi alienat care se respectă, plictisit de destinaţii sigure, previzibile şi asemănătoare, uniformizate forţat graţie globalizării, am găsit ocazia perfectă să vizitez şi altceva (fără să părăsesc, totuşi, bătrânul continent), participând ca jurnalist la o sesiune a Parlamentului European al Tinerilor desfăşurată în Albania. Decizia a stârnit reacţii controversate printre cunoscuţi şi părinţi, pentru că Albania nu e tocmai cea mai bine văzută ţară din lume, ca să folosesc un eufemism, fiind reprezentată în mentalul colectiv ca un paradis al traficanţilor de droguri şi de organe.
Când am ajuns în Tirana, am plâns. Nu mă durea nimic. Şi când am ajuns în New York am plâns, dar măcar acolo era de înţeles. Bright lights, big city, ajunsesem în centrul universului. Dar Albania? Câteva lacrimi mici pe obraji, cam ca picăturile de ploaie de pe fereastra avionului prin care se vedeau creste de munţi cu zăpadă pe ele şi numele aeroportului: Maica Tereza. Iniţial nu văd legătura, dar apoi aflu că Maica este revendicată ca simbol naţional de către Albania, datorită originii sale aromâne şi albaneze. Deşi religia majoritară în Albania e cea islamică, presupun că să deţii, ca popor, un simbol al spirituălitaţii creştine cum e Maica Tereza are avantajele sale.
«Sunteţi pentru prima dată în Albania?» – întrebarea tipei de la Control Paşapoarte are darul de a prelungi în mintea mea inexplicabila paralelă cu America; numai acolo îţi mai pun întrebări când vrei să le treci pragul. Şi nu din nevoia de a face small-talk. În drum spre hotel văd oraşul de aproape, şi casele cu pereţi coloraţi, dar scorojiţi, pe lângă care trec îl fac să semene în mintea mea cu un fel de Buenos Aires mai temperat, în nuanţe mai potolite. De pe terasa hotelului văd oraşul de departe şi culorile nu se mai disting. Noaptea vine şi îl colorează din nou, acum freamătă de lumini, posibil şi de nerăbdare. Mâine e 28 noiembrie, Ziua Independenţei, şi se implinesc 101 ani de când Albania a scăpat de dominaţia otomană.
«Şi o ţinem tot într-o sărbătoare», cum ne-a zis, glumind, o localnică ospitalieră cu care am intrat în vorbă în piaţa de vechituri. Poartă flatforms cu sclipici argintiu, caciulă portocalie şi o fustă plisată de mătase, în contradicţie cu vremea de afară, şi se referă la faptul că în ziua următoare, pe 29, se celebrează Ziua Eliberării, când «trupele nemţeşti s-au cărat de pe teritoriul nostru» după al Doilea Razboi Mondial.
«Trebuia să veniţi anul trecut, când s-au implinit 100 de ani. Să vedeţi atunci parade, manifestaţii, concerte, inaugurări de monumente şi toate cele. Până şi Barack Obama ne-a zis La mulţi ani!». Ne mai învârtim puţin prin centru, roşu şi negru peste tot – nu romanul lui Stendhal, ci steagul Albaniei, arborat cu mândrie pe la uşi, pe la fereşti. Luăm prânzul într-un restaurant mexican (ce mod mai bun de a sărbători Albania?), apoi continuăm să umblăm fără ţintă prin Tirana. N-am surprins nicio răfuială mafiotă, dar am văzut, în schimb, mulţi vânzători ambulanţi în spatele unor tarabe cu tot felul de mărunţişuri, lume gătită de sărbătoare, maşini scumpe, cerşetori, prinţi şi oameni dornici să-ţi lustruiască pantofii la colţ de stradă pe câţiva «LEK», moneda naţională din Albania. Atmosferă festivă, oraş optimist, plin de viaţă.
Generalizând, albanezii nu se văicăresc şi nu se victimizează pe motiv că de ce tocmai aici a trebuit să se nască, aşa cum fac alte popoare cunoscute nouă. Nu-şi explică toate neajunsurile printr-o frază devenită dicton, pufnind dispreţuitor «Asta-i Albania!», când nu le convine ceva. Şi ei vor în UE – au aplicat pentru a deveni stat membru – dar nu par atât de dornici să-şi jertfească identitatea naţională pe altarul aderării.
Albaneza scrisă mi s-a părut că seamănă cu suedeza. Vorbită, că nu seamănă cu nimic. Şi chiar aşa e – deşi aparţine limbilor indo-europene, nu se înfrăţeşte cu niciuna dintre ele. Ca popor, albanezii au, însă, legături strânse cu Italia, cu care împart şi o istorie destul de complicată, dar, dacă e să ne luăm după Nicolae Iorga, care spunea că «albanezii sunt veri de sânge cu românii», înseamnă că au legături şi cu ţara noastră.
Oricum ar fi, experienţa din Albania mi-a confirmat ceea ce ştiam deja, şi anume că stereotipurile nu reflectă nicidecum realitatea, iar o destinaţie nu trebuie să fie neapărat turistică pentru a merita să fie vizitată, contrar convingerilor împământenite snobeşte în mintea multora.“, de Ilinca Bogaciov, clasa a XII-a B
Sursă foto: Revista Zări Alb Astre
Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul III, din Biblioteca Virtuală
Citește și:
