zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

ZăriAlbAstre2014: „Departe de tărâmul orwellian“ de Andrei Lia, Absolvent C.N.M.B., promoţia 2010, Student la University of Manchester

ZăriAlbAstre2014: „Departe de tărâmul orwellian“ de Andrei Lia, Absolvent C.N.M.B., promoţia 2010, Student la University of Manchester

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Andrei Lia, Absolvent C.N.M.B., promoţia 2010, Student la University of Manchester, publicat în numărul 1 din anul III al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„Am pornit cu gândul de a scrie un fel de cronică despre viaţa unui student oarecare la o facultate din străinătate, dar cred că produsul final va fi complet diferit de intenţie.

Povestea mea nu este foarte complicată. A început cândva prin liceu, când aşteptam să mi se pară o materie suficient de interesantă încât să stau treaz la nouă dimineaţa fără să fi băut juma’ de litru de cafea înainte. Zic «nouă», deoarece, deşi începeam orele mai devreme (7:30), deşi eram fizic în clasă, era improbabil să am activitate cerebrală superioară mai devreme de ora nouă.

Din păcate, foarte târziu am descoperit biologia, şi asta în mare parte datorită strânsei legături cu chimia organică, cu care eram mai familiarizat. Din punctul meu de vedere, marea problemă în asimilarea unor materii precum biologia provine din simplificarea exagerată a materiei; mă refer la excluderea unor detalii care stau la baza unui sistem coerent. Eu nu am fost capabil să învăţ logic materia, deoarece… nu vedeam o logică, ci doar un şir de informaţii.

Din fericire, datorită chimiei organice, într-a XII-a am devenit interesat de bazele geneticii, domeniu care părea să fie foarte aproape de o epocă de aur. Am făcut un lucru rar: din proprie iniţiativă, am deschis o carte sau două în engleză şi am aprofundat aspecte din biochimie, genetică şi biologie celulară. Aşa că, înainte de bacalaureat, aveam o ofertă condiţionată pentru a studia genetica la University of Manchester.

Acum, ieşit din sistemul românesc de învăţământ, îmi dau mai bine seama ce nu merge bine în ţară; văd cum funcţionează lucrurile în UK şi am ca termen de comparaţie poveştile colegilor şi prietenilor care au rămas în România.

În România, toată lumea se plânge că se pierd o mulţime de ore cu opţionale care nu te vor ajuta în niciun fel în viitor. Din păcate, sunt opţionale obligatorii, cu prezenţă. Trebuie să mănânce o pâine şi profesorul de filosofie sau cel de sport din cadrul unei facultăţi de arhitectură, nu? În ceea ce mă priveşte, în facultate nu cred că am avut vreodată mai mult de 20 de ore de predare pe săptămână, inclusiv orele de laborator. Desigur, pentru fiecare oră, dacă vrei să înţelegi în profunzime o problemă, îţi mai trebuie încă trei ore de lectură a bibliografiei recomandate.

Pe de altă parte, materia cursurilor din facultăţile româneşti are o densitate de faţadă, cantitativă, nu calitativă. Studentul român nu este încurajat să urmeze un traseu academic către dobândirea unor cunoştinţe superioare. Studentul ştie doar că trebuie să tocească de aici până aici şi asta în sesiune. 

Şi, fiindcă veni vorba de sesiune, mulţi colegi din România se plâng că primesc înştiinţări legate de orarul examenelor uneori cu nici o săptămână înainte de data stabilită. Din câte înţeleg, tot ce ţine de organizarea examenului este stabilit de către profesor. În principiu, nu este un lucru negativ atâta timp cât condiţiile examenului sunt comunicate clar. O alternativă cu care m-am obişnuit în Anglia este, însă, aceea de a avea o comisie care se ocupă de organizarea orarelor de examene, care se asigură că nu se vor intersecta două probe în aceeaşi zi. Mai mult, absolut orice informaţie de care aş avea nevoie poate fi găsită pe portalul universităţii. Desigur că pentru aceasta este nevoie atât de o investiţie financiară considerabilă, cât şi de bunăvoinţă din partea conducerii universităţilor.

O altă problemă importantă, cred eu, ţine de corectitudinea examenelor şi onestitatea celor implicaţi în sistemul de învăţământ. Pentru că tot a fost mare scandal politic şi moral în ultimii ani, odată cu descoperirea plagiatului comis de un număr alarmant de miniştri şi de alţi împuterniciţi, mă voi opri mai întâi la acest aspect. Desigur, ţin să menţionez din motive legale că pentru anumiţi acuzaţi instanţele competente au conchis că aceştia nu au plagiat. Dar plagiatura şi malpraxisul academic par să fie o stare de normalitate în România. Nu există şi nu cred că se doreşte să existe măsuri antiplagiat care sunt o banalitate cotidiană în lumea academică occidentală. Aici, spre exemplu, în multe centre universitare orice eseu este trecut printr-un filtru numit «Turnitin». Acest filtru compară eseul cu o bază de date şi avertizează dacă în lucrarea verificată se regăsesc fragmente identice sau similare cu cele din baza de date. Orice eseu care depăşeste o anumită limită este marcat pentru a fi analizat de o comisie disciplinară din facultate. Un rector, decan sau director dintr-o universitate sau şcoală româneasca ar argumenta: «Este o investiţie mult prea mare, ar însemna să restructurăm n catedre pentru a crea fonduri în vederea cumpărării licenţei, apoi trebuie să investim într-un staff mai mare de IT etc.». Desigur, vrea să zică: «Vrei să-mi iei pâinea de la gură? E o afacere bună să tolerez plagiatul, să se vândă lucrări gata redactate sau subiectele de la admitere unor tolomaci care probabil nici nu vor ţine minte grila».

Nu zic că studenţii sunt nevinovaţi, dar consider că schimbarea trebuie să vină din partea sistemului şi a liderilor lui, care trebuie să zică: «Uite, nu-i ok, poţi încerca să trişezi, dar vor fi consecinţe».

Eu cred că un pas spre normalitatea învăţământului românesc a fost instaurarea supravegherii mai stricte la bacalaureat. Lumea spune că decizia a făcut ţara de ruşine. Eu, cel puţin, nu am auzit ştiri în presa străină legate de rata promovabilităţii la bacalaureatul românesc. Nu trebuie să ne fie ruşine, ci, mai degrabă, greaţă provocată de dezvăluirea, cu această oglindă, a realităţii româneşti: un cancer nu departe de metastază, numit corupţie.

Altundeva în lume nu-i nicio tragedie dacă nu ai luat bacalaureatul sau nu eşti absolvent de facultate şi dacă-ţi câştigi existenţa prin munca fizică. În România vedem în fiecare an aceleaşi melodrame la afişarea rezultatelor, cu părinţii plângând soarta plozilor. Dar, din interviuri, am observat că plozii petrec înainte de bac şi plâng după.

Nu am vrut să vă plictisesc cu o poveste de tabloid a unui localnic plecat la studii în străinătate. În niciun caz nu sunt un model de urmat, nici nu vreau să sugerez că studenţii rămaşi în ţară nu primesc o instrucţie competentă. Fiecare coleg care studiază în România are poveşti despre profesori care fac tot efortul să construiască o arcă destul de rezistentă care să răzbată pe mările mediocrităţii.“ de Andrei Lia, Absolvent C.N.M.B., promoţia 2010, Student la University of Manchester

0 0 voturi
Article Rating
Abonează-te
Anunță-mă despre
0 Comments
Feedback-uri inline
Vezi toate comentariile

Cele mai recente articole

WordPress Cookie Plugin de la Real Cookie Banner