Redăm în cele ce urmează articolul scris de Ana-Maria Julia Radu, clasa a X-a F, publicat în numărul 1 din anul IV al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.
„Chiar dacă nu este cea mai bună «reclamă», faimosul grafitti Armânlu nu cheari aflat pe drumul Constanţa–Bucureşti, pe care l-am văzut cu toţii, este un mod de a spune: Suntem aici, priveşte- ne, nu se poate să nu ne vezi. De fapt, aromânii sunt nepieritori din alt motiv, pe care îl vei descoperi citind cele ce urmează. Însă, înainte să te introduc în detalii, îţi voi dezvălui care a fost rezultatul unui sondaj rapid despre modul în care sunt percepuţi aromânii. Răspunsurile la întrebarea «Cu ce îi asociezi pe aromâni?» (care a circulat printre colegii mei) sunt: brânză, nas mare, tradiţii/ obiceiuri, bani, nunţi interminabile, solidaritate, lishori (=lăudăroşi), respect, Becali, bunătate/ generozitate.
Acesta e prezentul. Ca să-l mai limpezim, vă ofer puţin trecut. Majoritatea istoricilor români consideră că aromânii îşi au originea în vechea populaţie balcanică romanizată la sud de Dunăre; pe o poziţie contrară sunt susţinătorii tezei că strămoşii aromânilor au migrat dinspre nord (dintr-o regiune vecină cu dacoromânii) către sudul balcanic. Dacă-i întrebi pe aromânii înşişi, vei afla că fiecare familie îşi are pagina de eroism, de jertfă şi de lacrimi în istoria (nescrisă încă) a mişcării naţionale din Macedonia şi Pind. Aproape toţi au de povestit ceva despre persecuţiile şi suferinţele venite din partea grecilor în timpul Războaielor Balcanice. După apariţia şcolilor româneşti în Balcani (1864), preoţii erau ridicaţi din biserici, cărţile erau arse, învăţătorii erau arestaţi, schingiuiţi şi omorâţi din cauza disensiunilor dintre susţinătorii românismului şi grecomani. Sub stăpânirea turcească, fetele erau răpite şi duse în haremuri. Situaţia s-a mai îmbunătăţit într-o oarecare măsură odată cu recunoaşterea oficială a aromânilor de către sultanul Abdul, la 23 mai 1905 – şi, de aceea, anual, pe 23 mai este sărbătorită «Ziua Naţională a Aromânilor». Când îi auzi pe armâni povestind, îţi dai seama că au trecut prin încercări istorice.
Mărturiile documentare atestă prezenţa lor în spaţiul dintre Dunăre şi Mare de la jumătatea secolului al XIX-lea. După mai mult de patru veacuri şi jumătate de existenţă în cadrul Imperiului Otoman, aromânii (în calitate de comercianţi, mai ales) se stabilesc în localităţile urbane şi rurale dobrogene, iar venirea aici este un ultim sacrificiu pe care l-au facut pentru neam (nevoiţi fiind să emigreze pentru a supravieţui). În 1991 s-a înfiinţat – pentru promovarea specificului aromân, asociaţia Comunitatea Armână din România.
Una dintre trăsăturile sufleteşti ale aromânilor este mândria, iar aceasta i-a facut să respingă orice ofensă adusă neamului sau sângelui de aromân. Sinonimă cu demnitatea, ea s-a născut în lupta grea dusă pentru păstrarea identităţii în contexte culturale şi istorice complicate. Minoritarii aromâni au reuşit să-şi păstreze intact caracterul etnic, religia, limba, îmbrăcămintea, tradiţiile şi obiceiurile. În comunitatea lor (mai ales în Dobrogea, aş putea spune) s-au perpetuat acele trăsături fundamentale care le conferă specificitate: organizarea familială, dialectul, transmiterea din generaţie în generaţie a memoriei comune şi a tradiţiilor.
Aromânii şi-au păstrat până astăzi ocupaţiile originare: păstoritul (care a menţinut, în bună parte, unitatea lor) şi negoţul. «Cu muncă, inteligenţă şi perseverenţă, oamenii noştri – scria în 1912 o gazetă aromânească din Capitală – oriunde au fost aruncaţi de vitregiile condiţiilor de viaţă de la noi, au ştiut nu numai să-şi agonisească o frumoasă stare materială, dar şi o poziţie din cele mai de invidiat în mijlocul concetăţenilor.» În mare măsură, povestea continuă până astăzi.
Popor fermecat al lumii balcanice (după cum îl numeşte Simion Mehedinţi), care avea un puternic nucleu în Macedonia, Epir şi Tesalia, aromânii sunt, în fapt, români, ceea ce este sugerat şi de numele lor (care conţine un a protetic, nu ca marcă a negării cuvântului «român», ci ca o specificitate dialectală!). În perioada migraţiilor popoarelor nord-pontice, românii «s-au retras din istorie» în propria comunitate (în ei înşişi). Când «s-au întors» în paginile cronicarilor bizantini, aveau două numiri: «romanus» (cu variantele «rumân», «arămân» sau «armân») şi «wlah». Astăzi o parte a lor sunt «aromânii», «macedoromânii» sau, popular, «machidonii».
În privinţa limbii vorbite de aromâni, nimeni nu poate contesta apartenenţa sa la familia limbilor romanice. Dacă întrebi un aromân ce limbă vorbeşte, îţi va răspunde: «Noi armãnjlji azburãmu limba armãneascã». Din această propoziţie doar cuvântul «azburãmu» («vorbim») ar fi mai greu de înţeles… Aromâna este unul dintre cele patru dialecte ale limbii române, iar structura ei lexicală conţine 50% elemente latine, 18,75% greceşti, 12,50% bulgăreşti, slave, turceşti şi 18,75% cuvinte dintr-un idiom având multe analogii cu albaneza, fiind, însă, în mare parte latine.
Pe lângă aceste aspecte, aromânii au oferit României câteva personalităţi, dintre care îi amintesc pe scriitorii Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga, Octavian Goga, actorul Toma Caragiu şi sora sa, lingvistul Matilda Caragiu Marioţeanu, istoricul Nicolae Iorga (ai cărui strămoşi erau de origine aromână), Sergiu Nicolaescu (regizor, scenarist şi politician), Simona Halep (jucatoarea de tenis aflată în top 3 mondial), Gheorghe Hagi («regele fotbalului românesc»). Prin urmare, o contribuţie mică o au şi aromânii la istoria literaturii, a teatrului românesc, a politicii şi sportului.
Aşadar, aromânii nu înseamnă numai brânză, nas mare, bani şi Becali.
Din punctul meu de vedere, o emblemă cu adevărat semnificativă a aromânilor este marele actor Toma Caragiu şi, pentru a-mi înţelege preferinţa, îţi propun o zi cu Toma Caragiu, aşa cum mi-am imaginat-o după ce m-am documentat în legătură cu această personalitate excepţională a teatrului şi filmului românesc. Înainte, îngăduie-mi o introducere: undeva, la intrarea în Centrul Vechi din Bucureşti, s-au putut vedea ceva timp ruinele unui bloc distrus în timpul faimosului cutremur din 1977, bloc pe care cei mai mulţi îl ştiu ca locul în care a murit Toma Caragiu. Deşi în noaptea cutremurului prietenii lui plănuiseră să sărbătorească finalizarea filmului «Gloria nu cântă», Toma Caragiu n-a vrut să-şi părărasească apartamentul până nu primea un telefon de la soţia sa. Nu soţia l-a căutat, ci moartea…(Ca o amară ironie, a şi jucat în piesa lui Victor Eftimiu intitulată Omul care a văzut moartea!)
În fine, imaginează-ţi că eşti un jurnalist şi că lângă tine este Toma Caragiu, care fumează liniştit un trabuc.
O scurtă biografie?
Toma Caragiu: M-am născut in 1921, am stat o vreme la Silistra, dar am copilărit în Ploieşti, unde făceam sport de performanţă: nataţie (înot) – desigur, fondist. Am avut, de altfel, 60 kg, greutate pe care am menţinut-o până la 32 de ani! Talentul? Se spune că-i moştenit de la bunica, celebră în satul meu natal din Macedonia mai ales prin iscusinţa ei de a-şi imita toţi cunoscuţii; bineînţeles că şi eu jucam teatru de mic, acasă.
Asta te-a inspirat să devii actor?
Toma Caragiu: Teatrul m-a chemat cu toate corurile lui de sirene, iar şarpele scenei îmi muşca mereu din inimă. Profesorul meu spunea că desăvârşirea actorului se face jucând mult, oriunde şi orice. Şi la Ploieşti am jucat mult, deşi eu sunt un inhibat, un timid şi, în general, un om singuratic, retras, deseori sfios, alteori brutal.
Care e rolul cel mai interesant al carierei tale? Care este rolul cel mai visat?
Toma Caragiu: Cel din «Revizorul»: e cu totul altceva decât am jucat vreodată! Iar Don Quijote este cu adevărat cel mai visat. Să-ţi spun un secret: îmi plac foarte mult şi personajele aşa-numite pozitive.
Cum lucrezi? Vocea ta atât de specială te ajută?
Toma Caragiu: Ascult straşnic de regizor. Întâi stabilesc coordonatele teoretice, apoi îmi fac rolul, iar abia după aceea îmi stabilesc mişcarea de scenă, mă pun în priză. Vocea o am aşa de… impresionantă dintotdeauna, ceea ce mă ajută în cristalizarea tipurilor de oameni. Deşi… uneori, cum s-a întamplat în «Meteorul», simt publicul tresărind la anumite inflexiuni de voce, pe care le-aş fi dorit tragice. Totuşi, orice rol îmi dă mari satisfacţii.
Te-a interesat vreodată rolul de… regizor?
Toma Caragiu: Categoric nu! Puteam s-o fac în cei 14 ani cât am fost director de teatru. Iubesc mult teatrul şi ca spectator, iar cel mai mult iubesc scena, la care mă gândesc încontinuu. Puteam să-mi aleg altă carieră, dar, repet, scena a însemnat totul pentru mine.
Eşti un actor popular…
Toma Caragiu: Poate. Sunt fericit când oamenii se bucură că mă văd! Muncesc enorm: 17 ore pe zi, de aceea ,obosit, duc o viaţă personală destul de izolată, cu gândul că energiile trebuie cheltuite cu grijă, însă iubesc teatrul şi de aceea nu observ trecerea timpului.
*
E păcat că martorii trecerii lui Toma Caragiu prin viaţa teatrului românesc sunt din ce în ce mai puţini… Marea şi secreta calitate a lui Toma era faptul că îi încarca pe toţi cei care se aflau pe scenă în preajma lui cu bucurie. Entuziasmul, verva, inteligenţa, căldura erau parte a stilului său de lucru, fiind molipsitoare. Sursa marelui său farmec actoricesc cred că trebuie cautată şi în felul inimitabil de a rosti cuvintele, de a le face să vibreze în cele mai năstruşnice intonaţii. Aceste daruri, pe lângă multe altele, l-au facut de neînlocuit în inimile spectatorilor.
Printre noi trăiesc astăzi mulţi aromâni care ne sunt prieteni, rude, simpli «cunoscuţi». Poate chiar tu eşti unul dintre ei. Privindu-i pe aromâni, ar trebui să vezi în ei trecutul, prezentul şi viitorul, pe bunii purtători ai tradiţiilor (care dau impresia eternităţii). Păstrarea tradiţiilor nu înseamnă că cei vii aparţin trecutului, ci că trecutul este viu. Este esenţial să trăieşti pentru «a te reîntoarce». Acum înţelegi de ce am zis că aromânii sunt «nemuritori»?“, de Ana-Maria Julia Radu, clasa a X-a F
Sursă foto: Revista Zări Alb Astre
Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul IV, din Biblioteca Virtuală
Citește și:
