Redăm în cele ce urmează articolul scris de Fatima Husein, clasa a X-a F, publicat în numărul 1 din anul IV al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.
„Tătarii… un popor dârz, dar chinuit, care vine din Peninsula Crimeea, situată pe coasta de nord a Mării Negre. Ca urmare a Războiului Crimeii (1853-1856), o parte din populaţia tătară a emigrat în Dobrogea, Anatolia şi alte regiuni ale Imperiului Otoman. Aşa au apărut tătarii dobrogeni.
Oameni dintr-o bucată, mândri, credincioşi tradiţiilor strămoşeşti şi valorilor familiale, tătarii s-au opus ateismului şi principiilor comuniste despre viaţă şi lume.
Am să vă relatez în continuare o parte din istoria vieţii bunicului meu, domnul M.R. (la dorinţa bunicului meu, îl voi numi aşa).
S-a născut într-o zi de toamnă a anului 1936, când grădinile şi livezile erau pline de roade. Familia lui locuia în centrul Mangaliei, într-o casă spaţioasă, cu o curte mare. Era considerată una dintre cele mai înstărite familii din oraş: aveau multe case, terenuri arabile, magazine şi o herghelie de cai.
Mangalia anilor ’30-’40 era o lume a convieţuirii paşnice. Aici trăiau în armonie şi respect reciproc români, turci, tătari, greci, bulgari, care se completau cu lipoveni, veniţi din satul 2 Mai. Etnicii tătari erau concentraţi într-un cartier distinct, alături de cei turci. Numele Mangalia sau Mankalie (cum îi spunem noi, tătarii) este, conform arhivelor, un toponim provenind de la man (scufundat) şi kale (cetate), însemnând, aşadar, «cetatea scufundată».
«Copilăria mea a început cu grădiniţa – şi-a amintit bunicul – unde am avut o educatoare foarte bună şi blândă care ne încânta cu farmecul şi voioşia ei. Mai târziu am urmat cursurile şcolii de limbă turcă, şcoală în care am învăţat religia islamică, foarte importantă pentru noi în desăvârşirea preceptelor şi învăţămintelor cultului musulman. Aici am beneficiat de lecţiile preţioase ale bunului nostru învăţător, hogea domnul Musin Efendi. Un om foarte bine pregătit, care avea darul să ne cucerească cu stilul său părintesc şi înţelept. De la dânsul am învăţat, pe lângă conceptele cultului islamic, citirea Koranului, Namazul şi alte obiceiuri tradiţionale tătăreşti.»
Cu nostalgie şi-a amintit bunicul că în fiecare an, pe 6 Mai (de Kîdîrlez), avea loc Tepreşul ce se desfăşura în pădurea Hagieni. Aproape toţi tătarii, cu mic cu mare, se adunau în pădure şi participau la Kureş (lupte tradiţionale tătăreşti) şi la alte manifestări tradiţionale. Acolo se întâlneau cu toate neamurile şi cunoştinţele, petrecând o zi de neuitat şi gustând din bunătăţile specifice bucătăriei tătăreşti (kobete, şuberec, geantâk).
O altă tradiţie importantă pe care a menţionat-o bunicul a fost Aşureul. Străbunica făcea o oală mare cu Aşure, iar bunicul şi cei trei fraţi ai săi aveau misiunea de a o împărţi la vecini şi rude.
Şcoala gimnazială a absolvit-o în Mangalia, iar liceul l-a urmat în Constanţa (la Colegiul Naţional «Mircea cel Bătrân»). «Eeh, am avut o copilărie tare frumoasă, draga tatii.», mi-a zis bunicul. Dar deodată privirea lui s-a întristat şi glasul a început să-i tremure. Am înţeles că încerca să vorbească despre surgun, perioada cea mai tristă şi nefastă din viaţa tătarilor.
Începutul verii anului 1948 (mai exact, iunie), când s-a produs naţionalizarea tuturor averilor mobile şi imobile din România, coincidea cu începutul unui haos ce se revărsa peste meleagurile ţării. Familia bunicului era îngrozită. Aşteptau din moment în moment să li se întâmple ceva. Străbunicii mei, împreună cu cei patru copii (bunicul era mezinul familiei) ştiau că într-o zi le va veni rândul. Aveau câteva bagaje pregătite. Această stare de nesiguranţă a durat până în aprilie 1952.
În dimineaţa zilei de 20 aprilie 1952, bunicului meu i s-a întâmplat ceva cu totul neobişnuit şi neplăcut. Pragul uşii din camera lui era fixat cu un cui. Nu ştiu în ce împrejurări i- a intrat în picior. Bunicul ne-a povestit că de mii de ori s-a împiedicat de acel prag, dar niciodată nu s-a întâmplat ceva rău. Astfel el s-a ales cu o rană sângerândă, iar cicatricea o mai are şi astăzi. De câte ori se loveşte în locul acela, bunicului îi dau lacrimile.
Unor astfel de accidente nimeni nu le caută vreo explicaţie. Întâmplarea, banală în sine, prevestea, de fapt, un dezastru. În aceeaşi zi, de 20 aprilie 1952, pe la orele prânzului, au primit ordinul de evacuare. Familia bunicului trebuia să părăsească oraşul Mangalia în 24 de ore, dacă nu, erau toţi arestaţi.
«Am împachetat în lăzi şi în saci ceea ce trebuia să ducem noi într-un refugiu din care urma să nu ne întoarcem în curând şi, mai ales, nu în aceleaşi condiţii în care trăiserăm până atunci», mi-a zis bunicul. Apoi a adăugat, cu lacrimi în ochi:
«Am lăsat tot (munca de-o viaţă a tatălui meu, visurile, speranţele şi idealurile noastre de adolescent) şi am plecat fără să ne mai uităm în urmă… Cam aşa a început deportarea noastră…»
Şi, înghesuiţi într-un vagon, au fost trimişi la Cobadin, unde nu era zonă de frontieră. Acolo au rămas la un prieten din armată al străbunicului meu. Dar calvarul a continuat. Bunicul a fost dat afară din liceu (era în clasa a zecea), fratele lui mai mare de la facultate, iar străbunicul era chemat în fiecare zi la interogatoriu.
«După plecarea noastră, în Mangalia a circulat o legendă. Se spunea că în lăzile pe care le-am luat cu noi ar fi tezaurul Mangaliei, că erau pline cu aur şi pietre preţioase. Realitatea era cu totul alta. În acele lăzi se găseau, de fapt, faianţe albastre cu motive florale luate de la un turc din Izmit. Tatăl meu îşi dorea foarte mult să construiască o geamie în Mangalia, în memoria fratelui său care era hoge şi se prăpădise la o vârstă tânără. Faianţele erau asemănătoare celor de pe Moscheea Albastră (Sultanahmet Camîsî) din Istanbul.
Într-o dimineaţă ne-au făcut percheziţie şi a trebuit să deschidem lăzile. Desfăcându- le, am descoperit că toată faianţa era numai cioburi. Tata era palid şi îndurerat. Pentru prima dată l-am surprins plângând. Erau lacrimi de durere şi tristeţe că n-a putut să-şi ducă la capăt promisiunea făcută», mi-a declarat bunicul.
Apoi au urmat alte percheziţii şi interogatorii. Străbunicul meu, fiind considerat un exponent al moşierimii, a fost până la urmă închis (pe 3 iunie 1952) la Poarta Albă.
Bunicul a trăit vremuri foarte grele pe atunci. Împreună cu cei trei fraţi ai lui au fost nevoiţi să muncească din greu . Dar, cu optimismul ce-l caracterizează, a mers înainte. După moartea lui Stalin, în aprilie 1953, străbunicul a fost eliberat. Apoi întreaga familie s-a mutat cu chirie în Tuzla, neavând voie să locuiască în Mangalia.
După un an, bunicul s-a reînscris la liceu, dar la fără frecvenţă. N-a putut să urmeze o facultate, cu toate că şi-ar fi dorit foarte mult. Regimul nu i-a permis.
Ar mai fi foarte multe de spus, viaţa bunicului poate fi comparată cu un adevărat roman. «Oricât ne-a fost de greu, întotdeauna ne-am respectat şi păstrat religia, limba şi tradiţiile strămoşeşti, care au stat la baza formării şi evoluţiei noastre ca oameni», a conchis bunicul.
«Eu nu regret nimic. Acesta a fost destinul meu şi al multora ca mine, care au trăit aceleaşi nedreptăţi sociale. Important e să fii sănătos şi să mergi înainte cu fruntea sus! Yaşamak ne guzel (Viaţa e frumoasă)», a zis în încheiere bunicul, cu voioşia-i specifică.
În final, ca tânără tătăroaică pot spune că mă mândresc cu asemenea străbuni şi sunt fericită că fac parte dintr-o etnie care se luptă să-şi păstreze tradiţiile, istoria şi cultura într-o lume agitată, aflată în plin proces de globalizare.“, de Fatima Husein, clasa a X-a F
Sursă foto: Revista Zări Alb Astre
Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul IV, din Biblioteca Virtuală
Citește și:
