Redăm în cele ce urmează articolul scris de prof. Lucian Oprea, publicat în numărul 1 din anul IV al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.
„De ce simt dorinţa de a cunoaşte? Care este resortul intim care mă determină să încerc asta? Cu siguranţă ceea ce cred eu este rezultatul unei reflecţii proprii asupra unui subiect la care au reflectat minţi cu mult mai strălucite, iar faptul că eu nu ştiu ce au gândit alţii poate fi un reflex al lipsei mele de cultură sau pur şi simplu dovada că nu am străbătut calea până aici cu ajutorul lor.
Într-un fel pe care am să-l justific mai jos, nevoia de a cunoaşte este calea pe care o urmăm pentru a face loc liber miracolelor în viaţa noastră.
Ne naştem cu principalul nostru instrument de supravieţuire şi evoluție – creierul – lipsit de putere. Nu avem informaţii încă, nu putem compara tot ce este afară cu nimicul din creierul nostru. Sau cu potenţialul tot din acesta. Apoi încep să apară informaţiile, din ce în ce mai abundent. Toate par miraculoase pentru că nu le putem interconecta cauzal în mod eficient. Începem apoi să stabilim relaţii cauzale între evenimente particulare şi, din acest moment, creierul începe să alimenteze baza sa de date cu tipare, mai întâi locale şi limitate. Pe masură ce întâlnim evenimente din zona respectivă sau din zone conexe, ajustăm şi lărgim tiparul. Îi conferim credibilitate şi îl vom menţine aşa foarte mult timp. În copilărie se conturează tiparele cele mai durabile, poate pentru că atunci, neexistând multe legături sinaptice, calea urmată de informaţie este mai scurtă către configuraţia de stocare a ei.
Evoluăm din tipar în tipar. La început tiparele pot fi puternice şi, cu toate că ele acoperă zone necunoscute sau care nu se potrivesc, le menţinem şi foarte greu le ajustăm corespunzător. Mai degrabă suntem tentaţi să construim ceva care să potrivească ceea ce observăm cu ceea ce ştim din tipare preexistente. Seamănă cu încercarea de a obţine lumină peste tot în jurul nostru adunând cât mai multe becuri. Ceea ce ar trebui să recunoaştem, dacă tot am ales calea asta, este faptul că becurile mari şi rare creează umbre mari când întâlnesc obstacole, iar umbrele mari seamănă foarte puţin cu obstacolul din cauza căruia există. Mai multe becuri, chiar de mici dimensiuni, plasate de jur împrejur (cu cât mai multe, cu atât mai bine!) pun mai clar în evidenţă obstacolul şi elimină din umbre.
Rafinarea, împărţirea zonelor de cunoaştere în părţi fine, revine exclusiv culturii generale pe care ar trebui să o dobândim cât mai de timpuriu pentru a avea drumul deschis către relativitatea necesară cunoaşterii şi acurateţea necesară înţelegerii.
Cu sau fără ştiinţa noastră, creierul va genera tipare şi, tocmai pe baza lor, îşi va oferi o şansă de a accede la metode şi tehnici de adaptare adecvate. Noi fiind în acelaşi pachet cu creierul nostru, am face bine să acordăm interes acestui proces. În felul acesta vom crea în interiorul lui o zonă de supervizare care să aprecieze justeţea tiparului. Putem numi asta simţ critic.
Ni se spune, sau ar trebui să ne spunem nouă înşine, că nu putem aşeza oamenii în tipare prestabilite de noi sau de alţii. Un sistem de tipare, odată creat, oricât de fin ar fi, oricât de multe tipare diferenţiate ar conţine sau oricât de subtilă ar fi diferenţa dintre două tipare vecine, nu admite cu uşurinţă valabilitatea unui alt sistem de tipare. Dar asta nu este neapărat rău, dacă suntem cinstiţi (dacă supervizorul critic funcţionează bine).
Revenind la întrebarea de la început, dacă avem grijă ca tiparele să fie multe şi verificate corect, receptarea coerentă a informaţiei din exterior va conduce la o aproximare suficient de precisă a realităţii. Argumentele aduse de un sistem de tipare bogat şi fin partiţionat ne duc mai aproape de visul nostru – predictibilitatea – eliminându-se astfel falsele miracole care obturează calea către lucrurile inefabile din interiorul nostru sau din univers.
Inefabilul (cel care nu ţine de bogăţia sau limitarea limbajului) nu lasă umbre în zona cunoaşterii. Inefabilul veritabil luminează aidoma aerului care, prin difuzie, luminează partea întunecată a lucrurilor pe timpul zilei. Vidul permite existenţa celor mai întunecate umbre, dar existenţa atmosferei diluează umbrele, creează penumbră.
Putem fi aidoma scânteilor care ies din foc, multe, diverse şi spectaculoase, putem aprinde alte focuri sau putem deveni noi înşine foc ce luminează şi produce scântei capabile să aprindă alte focuri, dar nu putem fi lemnul care arde sau aerul care alimentează arderea. Putem fi lemnul care poate arde şi vom lua foc, dar încetăm să mai fim lemn. Putem fi oxigenul care va alimenta arderea, dar vom înceta să existăm ca atare după ce ne-am epuizat rolul. Nu putem fi întregul care a permis existenţa locală a focului. Acesta nu se consumă şi nu se generează în funcţie de devenirile noastre.“, de prof. Lucian Oprea
Sursă foto: Revista Zări Alb Astre
Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul IV, din Biblioteca Virtuală
Citește și:
