Redăm în cele ce urmează articolul scris de Cristina Danovschi, clasa a X-a F, publicat în numărul 1 din anul IV al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.
„Fie că e vorba despre abţibilduri, scoici, cartonaşe, şerveţele, bilete de film sau de avion, cărţi, suporturi de pahare, jucării de pluş, mileurile bunicii (glumesc, nimeni nu adună mileurile bunicii!), ori pur şi simplu despre imagini sau cuvinte întipărite în memorie, ne place să păstrăm lucruri. Suntem colecţionari, amatori sau profesionişti.
Printr-o iniţiativă destul de curajoasă- pentru că fanaticii, deghizaţi în oameni normali, devin fioroşi când se aduc în discuţie comorile lor- am încercat să-i demascăm măcar pe câţiva (puţini) dintre colecţionarii mircişti (mulţi) şi să le spunem poveştile. Deci: Au fost odată ca niciodată trei crai cu alese comori şi o crăiasă cu şi mai multe. De fapt, au fost un Nichi Sima, un Vlad Popa, un Călin Jugănaru şi o Alexandra Sipoş.
Primul în listă – călăreţul de unicorni invizibili Sima Nichita. Scurt şi concis, este băiatul din Rustin Dust (da, da, trupa aia de rockeri care a cântat la serbarea de Crăciun!) şi care colecţionează CD-uri şi DVD-uri, aţi ghicit, cu rockeri. Treaba a început demult, fiind moştenită de la tatăl său, care i-a transmis dragostea pentru muzică. Pasiunea lui vine, după cum foarte frumos o spune chiar Nichi, «din satisfacţia de a avea oricând la îndemână un album cu trupa mea preferată, fără a recurge la piraterie pe internet.» Şi mai spune: «Cea mai valoroasă piesă a colecţiei mele, din punct de vedere spiritual, este un ansamblu de patru CD-uri numit „4 motion“ al trupei Iris, de altfel trupa copilăriei mele. Ţin minte că eram, pe la 6 ani, la un concert al lor la Casa de Cultură Constanţa. Ce e special la ansamblul acesta de albume este modul în care l-am primit. Reuşisem cumva să intru în culisele concertului, unde membrii trupei ofereau autografe. A fost un moment de pură şi mare fericire pentru mine, pentru că mă aflam în rândul eroilor mei. Chitaristul Valter Popa a venit atunci la mine cu albumul în mână şi mi-a zis „Uite aici, voinicule!“. Este un moment pe care nu-l voi uita niciodată.» Tot vorbind cu «voinicul», a ieşit la iveală şi faptul că în familia Sima există o pisică, şi ea, se pare,
pasionată de colecţia tată-fiului. Familie de colecţionari, ce mai!
De la Valter Popa pornim la drum spre cel de-al doilea crai, cu aceleaşi iniţiale, Vlad Popa, zis şi V(i)P. De ce VIP? Pentru că omul e tare. Rocker din naştere şi iscusit într-ale coardelor ciupite, ne face trecerea de la categoria poetă la cea grea, şi anume la cea a vinyl-urilor (organizate alfabetic, că altfel dau bâzdâcii în el). Voi spune foarte pe scurt ce s-a petrecut în culisele acestui articol cu V(i)P-ul nostru. I-am trimis întrebările pentru interviu în format electronic şi el mi-a răspuns pe aceeaşi cale. Când am deschis documentul şi am citit conţinutul, am început să râd cu lacrimi şi m-am gândit că este pur şi simplu păcat să prelucrez în vreun fel informaţiile, aşa că tot ce voi face este să dau efectiv copy – paste şi să
adaug nişte comentarii. Enjoy!
«În ce constă colecţia ta?
Polimeri vinilici, PVC, plastice d-astea. Sunt 75 de discuri de vinyl despre care se zvoneşte că, dacă le zgârii, iese muzică din ele. Doamne fereşte! Cine a mai auzit de aşa ceva?!….
Cum de-ai ajuns să strângi aceste obiecte?
Aici o să fiu destul de direct: am început să colecţionez vinyl-uri de fiţă. Gândiţi-vă doar cât de graţioasă e mişcarea punerii unui ac deasupra unui disc [mai ceva ca o balerină]. Trecem peste faptul că eşti nevoit să asculţi vreo 5 secunde zgomotul acului pe şanţ, dar MERITĂ. Oricum, cu timpul ajungi să îndrăgeşti până şi sunetul ăsta. Acum, ţinând cont că eu colecţionez muzică în format fizic, apare o întrebare suplimentară aproape naturală: De ce m-am apucat eu să-mi umplu casa de plastice şi nu pot să ascult muzica pe internet ca tot omu’ ? Aici am două motive: unul pur altruist şi unul pur egoist. Cel altruist e cel evident, şi anume că, achiziţionând materialele artiştilor preferaţi în formatele alese de ei, îţi arăţi aprecierea pentru creaţia lor, contribui direct la succesul lor, bla bla bla. Am auzit asta de o mie de ori. Motivul care stă cu adevărat în spatele colecţiei mele este – fiindcă sunt un %#&@$ [aici Vlad a considerat că autoironia în limbaj puţin prea colorat se potrivea perfect, dar aveţi libertatea să completaţi cele cinci semne cu imaginaţia voastră] – cel egoist, şi anume satisfacţia pe care o simt deţinând o bucăţică palpabilă din munca unui artist, în locul unor simple fişiere virtuale.
Din ce s-a născut pasiunea ta?
Ups, ce fraier sunt că nu mă uit la întrebări din timp! (Puneţi şi voi la întrebarea asta un semn de *vezi întrebarea precedentă!*. Am încredere, că sunteţi deştepţi.) [mulţumim de
compliment, dar puteai chiar tu să o faci :)]
Ai de gând să păstrezi activitatea asta ca hobby sau intenţionezi să treci la următorul nivel? [Întrebare tip, nu că ar fi fost de aşteptat un altfel de răspuns, but who knows anyway?]
Da, vreau foarte tare să intru… în lumea traficului ilegal de vinyl-uri! Am auzit că se mănâncă o pâine din afacerea asta.
Din punct de vedere strict financiar, cea mai valoroasă piesă a colecţiei este primul album al unei formaţii mai puţin cunoscute de heavy metal american, Griffin, care mai este şi prima presă din 1984 (yesssss!).
Din punct de vedere sentimental, bijuteria coroanei este un album al fomaţiei Manilla Road, care a fost semnat de către chitaristul, fondatorul şi, totodată, unicul membru original al trupei, Mark Shelton, când aceasta au avut un concert în Bucureşti, prin octombrie anul trecut. Mai importantă decât semnătura primită a fost experienţa unică de a urca pe scenă după spectacol şi de a purta o conversaţie cu unul dintre artiştii mei preferaţi – un bătrânel de 55-60 de ani, cu picioarele pe pământ şi foarte prietenos, pe care, dacă aş avea vreo putere asupra arborelui meu genealogic, l-aş face bunicul meu [ouch, bunicule!] – concertul desfăşurându-se într-un bar unde publicul şi formaţiile puteau să interacţioneze direct. Fără securitate, garduri de protecţie şi vedetisme.
Când am făcut, acum vreo doi ani, o comandă de vinyl-uri la mâna a doua de pe un site nemţesc (sunt nevoit să fac asta fiindcă în România nimeni nu crede că mai există lume cu plastice d-aste’ prin casă şi nu există magazine de vinyl-uri 🙁 ), am găsit două piese speciale. Prima dintre ele este o presă din anii ‘80 a primului album Iron Maiden, pe coperta căruia un fost proprietar a simţit nevoia să lipească stickere cu nişte personaje de benzi desenate. Un alt fost proprietar, de data aceasta al primului album al trupei britanice Napalm
Death, a fost mai brutal cu obiectul: a muşcat din copertă. No comment…»
Lăsându-l pe Statu-Palmă-Barbă-Cot (partea italică fiind grăitoare!), aruncăm un ochi sau doi la al treilea şi boemul crai Călin Jugănaru, ale cărui statură şi privire trec pe deasupra
capetelor noastre; mare pasionat, mare om, mare caracter! Este pletosul care-şi aduce borcanul cu mormoloci la şcoală. Colecţia lui este, de fapt, o colecţie de colecţii. În camera sa cu pereţii acoperiţi cu hărţi se găsesc de toate. Călin ar putea vorbi la nesfârşit despre «posesiunile» sale, dar, din păcate, nu avem loc aici decât pentru mici istorii şi generalităţi. El povesteşte:
«Colecţiile mele variază de la numismatică şi filatelie, până la computere vechi şi dischete încă funcţionale. Am început să le adun întâmplător pe unele; spre exemplu, filatelia am pornit-o
din proprie iniţiativă, dar numismatica nu. Am primit moştenire două monede de argint româneşti, de câte 50 de bani – una din 1884 şi cealaltă din 1900 – şi mi-a plăcut. Fac asta mai ales pentru că a devenit o tradiţie de familie, dar şi din plăcere şi pasiune pentru istorie. Cele mai valoroase obiecte, în special din punct de vedere sentimental, sunt nişte ziare de prin anii ’40 (dintre care unul cu otravă de şoareci pe el), o monedă din 1623 sau 1624, alta de 5 lei din 1883, rară şi scumpă, păstrată într-o stare destul de bună, de altfel şi prima mea monedă cumpărată, şi o alta, de 500 de lei, din 1941. După ce au recuperat Basarabia, românii au scos un tiraj minuscul de monede de acestea, din argint, foarte mari şi foarte groase. Au peste 25 de grame de argint 90%. Pe avers este capul regelui Mihai I, pe revers Ştefan în genunchi cu o mânăstire în mână şi cu înscrisul Moldova lui Ştefan în veci a României; pe cant scrie: Prin statornicie la izbândă. Am făcut rost de ea în urma unei negocieri cu un anticar din Braşov; am scăzut preţul cu cel puţin un sfert din cel original. Eram cu Vlad Popa atunci [Barbă-Cotul nostru]. Legat de numismatică, mai am copeicile sovietice, pe care cu greu le-am obţinut, prin nişte prieteni de-ai mamei. De la tata, din călătorii, mai am bancnote din Coreea de Sud, Libia, Egipt, Republica Moldova.»
Am mai aflat că munca de colecţionar e riscantă. Printre multele lucruri adunate se află şi pietre, de la semipreţioase la pietre dintr-un râu îngheţat sau culese de peste graniţă (băgând mâna prin gratii, fără să-l fi văzut poliţiştii de frontieră.). Curajos băiat, ce putem spune?!
Păi, nimic altceva decât că trecem, în sfârşit, la crăiasa Alexandra cea cu părul de abanos. Am ajuns la micul ei castel şi, pentru că e mic, vizita n-o să dureze prea mult. Ce colecţionează ea? Globuri cu apă. Pentru cine nu se prinde (eu nu am înţeles din prima ce-s alea!), sunt acele… chestiuţe din
sticlă care, dacă le agiţi, îţi oferă o microninsoare la comandă. În 1997 a primit primul glob cu apă de la tăticul său, din America, iar de atunci le tot adună, din toate părţile lumii. De obicei le caută pe cele cu simboluri specifice regiunii, cel mai bun exemplu fiind, după ea, cel cu Big Ben-ul din Regatul Unit. Cel mai preţios rămâne, însă, primul, cel american, care este atât de vechi încât a început să îi scadă nivelul apei. A fost una dintre «jucăriile» ei preferate, cei patru delfini dinăuntru având chiar nume. Problema cu globurile e că sunt foarte fragile. O dată, când părinţii ei s-au întors din Dubai cu unul, în
timp ce povesteau cât de greu a fost să găsească o modalitate sigură de transport, l-au scăpat!
*
Adunăm, adunăm… Eu, una, adun vederi. De peste tot pe unde merg. Bunicul meu m-a determinat să fac asta, după ce mi-a vorbit despre pasiunea lui de colecţionar. Colega mea de bancă adună… nasturi.
Ştim că şi tu aduni, chiar dacă nu ne zici. Omul e vânător şi culegător. Ne stă în fire.“ de Cristina Danovschi, clasa a X-a F
Sursă foto: Revista Zări Alb Astre
Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul IV, din Biblioteca Virtuală
Citește și:
