Redăm în cele ce urmează articolul scris de Mălina Amortoaie, absolvent C.N.M.B, publicat în numărul 1 din anul IV al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.
„— M-am născut cu o gură mare, care m-a băgat în multe încurcături, dar care m-a scos din şi mai multe. De-aş crede în vreun Dumnezeu, aş spune că cineva acolo sus a avut grijă de mine. Dar nu cred, aşa că o să zic că am avut noroc. Nu trebuie să fie mare lucru de capul tău dacă ai noroc. M-am aranjat pe viaţă acum vreo 5 ani. Şi la 30 ai mei, chiar mă simt tare bine să ştiu că mâine pot dormi toată ziua şi pot petrece toată noaptea, prin oricare club de prin oraş unde merg vip-urile. Dar nu am aşa mulţi bani de cancan, şi nici nu le-ar sta bine ziarelor cu moaca mea, aşa că nu petrec în exces şi am grijă cu cine umblu. N-ai să mă prinzi la emisiunile de după-amiază de la televizor. Nu că aş fi urâtă. Nu ştiu cum o fi arătat maică-mea, nici taică-miu, dar unul din ei a avut ceva bun de se uită aşa la mine craii din club. Din nou, am avut noroc.
N-am fost un copil urât, ba chiar blond, cu ochii albaştri, un înger, ce mai! Pe dracu, altfel n-aş fi stat atâţia ani în orfelinat. Dar acum duc o viaţă dulce, o! ba chiar mai am puţin şi dau în diabet. Stau la mare vara şi, când e frig, mă instalez la munte. Eu şi regele, eu şi crema cremelor, de-ar fi fost şi mai mult noroc aveam reşedinţă şi la Monaco. Noroc chior. Dar e frumos, chiar dacă nu am nevoie, mai lucrez de vreo două ori pe an ca profă de balet. Baletul mi-a mai rămas. Aţi mai auzit de balerine alcoolice şi mitomane? A, nu? Mai şi fumez în prostie, dar nu o fac că îmi place. E doar ca să las ceva să nu moară din mine. Cea mai faimoasă brutărie din Paris, veche de ceva sute de ani, are în reţetă o bucăţică de aluat din ziua precedentă. Şi aşa, pâinea pe care o mănânci, dacă ai bani de brutăria asta, e veche de sute de ani, zic brutarii ăştia mai bine-plătiţi decât doctorii de pe la noi. Aşa sunt şi eu cu fumatul. Ţigara de acum vine după cea de acum o oră, iar cea de acum câteva ore vine după cea de azi-noapte, de dinainte de somn, iar cea de ieri vine după cea de alaltăieri şi tot aşa ani la rândul. Mă mai mint cu ţigările astea că n-o să îmbătrânesc. Că o să fiu mereu ca la 19, ca atunci când m-am apucat. Dar pe frunte tot se adâncesc urmele anilor ce au trecut şi, dacă n-ar fi trecut atât de idiot, atât de stupid şi atât de fără sens, acum aş fi avut fruntea netedă ca a ălora din reclamele la cremele de faţă. Sunt mitomană.
— Mitomanii sunt cei care mint mult?
— Întocmai, eu mint de rup.
— Dar mie mi-ai părut sinceră până acum.
— Trebuie să fiu. Dacă nu, nu o să poţi înţelege nimic, nimic! Haide, stai aici. Revin cu un album de poze să îţi explic.
Bătrâna iese din sufrageria cu miros de naftalină. În casele vechi, totul miroase a naftalină. Urăsc mirosul de naftalină. Ar trebui să mă strecor şi să plec de aici, am intrat în casa unei nebune, dar n-o s-o fac. Vreau să aflu ce are de zis. Cu siguranţă vrea să-mi spună ceva. Oare ar trebui să sun la poliţie? Oamenii ca ea nu pot umbla pur şi simplu liberi pe stradă. Dar ea nu umbla pe stradă. Ea stătea în faţa casei ei. Are o casă veche, dărăpănată puţin, cu o grădină plină de copaci bătrâni şi nişte panseluţe ici-colo, aşezată pe colţ, la intersecţia străzii Alexandru Roman cu strada Sfântul Ştefan. «Nu vreţi să cumpăraţi ceva?», mă întreabă. Eu mă apuc să stau de vorbă cu ea şi mă pofteşte apoi în casă, să-mi arate ce vinde. Şi eu intru ca şi cum ar fi ceva normal, cum intru la mine acasă. Trebuia să ajung la cursul de artă, dar n-am vrut să plec, fascinată de încăperea prăfuită. Deasupra canapelei era un Grigorescu. Iar candelabrul, covorul şi perdelele bătrânei trebuie să fi costat o pălărie de bani la vremea lor. Un televizor butucănos, de prin anii 90, stătea pornit, cu volumul dat la minim. Şi mai eram şi eu, aşezată pe o canapea prăfuită din piele, căutând probleme cu lumânarea. Bătrâna se întoarce cu un album şi cu un volum gros în braţe.
— Uite, sunt scriitoare în timpul liber! Dar nu vrea nimeni să mi-l publice, am lucrat la el mult de tot, dar, ţi-am zis, şi norocul meu are o limită. Îmi place să scriu în cafenele goale. Tot Centrul Vechi mă ştie.
Îmi pune cartea în braţe. Era scris de mână, până la ultima pagină. Pe prima pagină scria «Jurnalul unei proaste» şi dedesubt, «de Margareta Stănciulescu». Mă uit la data primei scrieri: 25 decembrie 1960.
— E despre o femeie care îşi notează viaţa, de la 30 până la vârsta de 70 de ani. E de vânzare. Cât îmi poţi oferi pe el? Am muncit o vreme, dar ştii, cu stilul meu de viaţă… a durat mai mult decât am crezut…
— Eşti sigură că ai vrea să vinzi aşa ceva?
Am intrat în jocul ei, dar era cazul să îmi găsesc uşor-uşor drumul spre cele normale.
—Cine să-l publice? E vorba despre o viaţă tare anostă, plictisitoare, a unei femei care nu a putut face nimic, niciodată. Nu a călătorit niciunde, nu a avut copii, nu s-a căsătorit, nu a plecat vreodată nicăieri. A stat mereu acasă. Cine ar citi aşa ceva?
— Dar de ce nu a putut face nimic?
— Frica, scumpo, ne opreşte să facem tâmpenii, să riscăm. E ce ne ţine în viaţă, de fapt. Ţi-am zis că sunt mitomană? Uite, pe mine m-ar fi tras rău de tot asta în jos dacă nu aş fi învăţat cum să mă controlez. E drept că am avut de pierdut multe până m-am învăţat, dar acum e OK. Mă mint singură acum. Sunt o mitomană pasivă, aş putea spune. Am iubit acum câţiva ani şi l-am omorât cu minciunile mele. M-a iubit. Să ştii, eu de mică am început să mint. Aş vrea să am suficienţi bani să adopt toţi copiii din orfelinate. Eu a trebuit să mă salvez de o bătaie, că, pentru orice boacănă, ţi se ardea o mamă de bătaie, şi am dat vina pe un băiat. Aia a fost prima mea minciună. Dar să mă întorc la cartea mea. Nu o s-o publice nimeni. Exprimarea mea e bolovănoasă, iar ideea slăbuţă. Am citit mult în ultimii ani, ştiu ce înseamnă un scriitor bun şi ce înseamnă un scriitor naşpa. Dar oricum, scriu mai bine decât Coelho ăla. O să citeşti şi o să vezi. Mai am de vânzare bijuterii, dacă ai bani, şi uite am şi albumul ăsta foto… dar nu, lasă, pe ăsta îl păstrez. Sunt o norocoasă. Trebuie să păstrez unele lucruri să-mi aduc aminte de asta.
— Dar de ce le vinzi?
— Simt că nu am aer în casa asta. E moştenită de la el. Era casa părinţilor lui. Vreau să o redecorez. Dar vreau mai întâi să scap de unele lucruri. Eşti interesată de carte? Uite, răsfoieşte-o, gândeşte-te că e ceva unic. Eşti singurul cititor al ei.
— De ce îi era frică?
— De tot ce ne este frică nouă.
— Şi atunci? Era ceva în neregulă cu ea?
— Eu zic că nu era…
— Păţise ceva?
— Chiar nu vrei să o citeşti?
— Ba da… dar nu cred că am suficienţi bani pentru ea.
— Atunci ţi-o dau ţie. Fără să plăteşti. Poate vei putea să i-o vinzi altcuiva.
Bătrâna se aşază gânditoare
la geam şi începe să fredoneze o melodie foarte difuzată la radio acum câteva luni.
— Îi era teamă să nu fie cumva nebună.
— Dar de unde şi până unde? o întreb, începând să îmi dau seama despre ce este vorba, de fapt.
— Schizofrenia este ereditară.
Părinţii ei erau nebuni amândoi. Au murit când era mică. Şi-au dat foc la propria casă, când erau înăuntru! Cât de tragic e asta? Mie mi se pare o adevărată tragedie! Pornind de la ideea aceasta am început să scriu. Ştii ce s-a întâmplat apoi cu ea? A fost adoptată de sora mamei ei. Altă nebună! Eu de asta nu o să am copii. N-o să mă căsătoresc măcar! Dar, de fapt, ce să ne întristăm acum? E o poveste tare tristă. Şi te-am reţinut mult. Chiar nu vrei să cumperi nimic?
— Nu prea mă ajută portofelul de studentă.
— A, eşti studentă? Te reţin?
— De fapt…
— Haide să te conduc. Eşti sigură că nu mai poţi sta?
— Chiar ar trebui să plec.
— Poate mai poţi veni şi mâine. Dacă eşti curioasă. Ieşim din sufragerie. Bătrâna, îmbrăcată într-un halat de mătase vechi, se aşază iar în faţa porţii şi-mi face cu mâna, spunându-mi «la revedere». Îi zic şi eu «la revedere’’ şi mă uit la ceas. S-a dus cursul de artă pe ziua de azi. În ziua următoare, îndreptându-mă din nou spre curs, o văd pe bătrână, în acelaşi halat de mătase vechi şi peticit. Trec să o salut şi mă întreabă, de la depărtare:
— Nu vreţi să cumpăraţi ceva? Haideţi, domnişoară, faceţi o faptă bună.
Dacă aş fi studiat psihologia, ar fi fost un caz interesant de urmărit. O refuz politicos şi mă îndrept spre un bancomat să scot nişte bani. Când mă întorc, o găsesc tristă în faţa porţii.
— Aş vrea să cumpăr ceva, dacă mă gândesc mai bine.
— Intraţi, intraţi vă rog! Nu vă fie frică!
Pleacă şi se întoarce cu acelaşi volum pe care mi l-a prezentat ieri.
— Sunt singură. Nu am pe nimeni şi mă descurc tare greu. Nu am vrut copii niciodată, am avut nişte probleme de sănătate. Şi de iubit, am iubit, dar n-am avut noroc, nu am avut noroc deloc! Uitaţi, jurnalul meu. Eu nu mai văd bine şi nu pot scrie. Nu-mi mai e de folos. Asta mi-a mai rămas de vândut. Ce e în casă nu pot vinde. Nimeni nu vrea să cumpere nimic. Dar dacă vrei, orice vrei, îţi vând. Medicamente pe tablouri, ce am ajuns…
— Este jurnalul dumneavoastră?
— Da, al meu este. Singurul ce mi-a ţinut de urât toată viaţa mea.
Începe să plângă.
— N-am avut copii… aşa mult mi-am dorit! Dar când nu ai noroc, nu ai! Aşa e cu viaţa asta…
Îi întind un plic cu bursa mea. Îi spun că voi mai trece să o vizitez.
În ziua următoare, o ambulanţă şi o maşină de poliţie erau parcate în faţa casei ei. O mulţime de oameni se îngrămădeau şi încercau să ajungă în curtea casei. Poliţiştii nu îi lăsau. Întreb o femeie obosită de atâta fugit, care încearcă să mă depăşească, ce se întâmplă. Îmi răspunde «A murit nebuna Margareta!». Şi fuge mai departe, să ajungă la casa doamnei Margareta. Văd din depărtare o bătrână întinsă pe o targă, cu ochii închişi, în acelaşi halat de mătase învechit şi peticit. Dar nu era doamna Margareta. Mi s-a părut într-o zi c-o văd pe doamna Margareta în Cişmigiu, pe o bancă. Scria atentă într-o carte ce semăna cu cea pe care aş fi putut să o cumpăr. Era sau nu era doamna Margareta?!“, de Mălina Amortoaie, absolvent C.N.M.B
Sursă foto: Revista Zări Alb Astre
Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul IV, din Biblioteca Virtuală
Citește și:
