Redăm în cele ce urmează articolul scris de Alexandra Ciocârdel, clasa a X-a F, publicat în numărul 1 din anul IV al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.
„Pe Stan îl chema de fapt Ştan, dar nimeni nu îi recunoştea numele adevărat. Spuneau că e prea bizar pentru ei. Însă Ştan nu le răspundea nicicum. Nu numai că nu avea energia necesară să deschidă măcar gura, pur şi simplu găsea această realitate teribil de pictisitoare şi inutil de luat în seamă, la fel ca mai toate întâmplările de pe insulă, pentru care nu avea nicio preocupare.
Probabil vă întrebaţi ce fel de persoană era acest Ştan. Ei bine, nu poate fi descris în cuvinte, căci acestea nu ar prinde formă în nicio dimensiune cunoscută. Tot ce trebuie să ştiţi este că, dacă ar fi luat-o la dreapta, ar fi părut poate puţin banal, iar dacă ar fi mers pe jos, l-ar fi confundat lumea cu o umbră oarecare. Să nu uităm însă de cel mai important aspect din înfăţişarea sa, şi anume o colivie gri spre roşu pe care o purta mereu pe umeri.
Comunitatea în care trăia Ştan nu avea nimic deosebit faţă de alte comunităţi din apropiere, poate doar expresia feţelor ori culoarea frunzelor de pe jos. Ştan însă nu vedea prea bine cu ochiul stâng, astfel că se baza pe sunet pentru a identifica elementele exterioare. Acesta era un prim motiv pentru care nu agrea pe nimeni şi pentru care era respins de toată lumea, inclusiv de propria familie. Se zvoneau multe grozăvii despre el, tot felul de poveşti pline de emfază, menite să le distragă oamenilor atenţia de la starea mediocră generală (deşi ei n-ar fi recunoscut niciodată acest adevăr crud). Cel mai des se auzea că şi-ar fi ridicat singur pereţii din ciment ce îi serveau drept pălărie, însă, din câte am mai auzit şi eu pe ici pe colo, alta e povestea reală:
Se făcea că, într-o iarnă albă şi fără zăpadă, Ştan şi-a conştientizat condiţia de renegat al societăţii, aşa că a încercat să-şi pună capăt zilelor în cel mai uşor mod posibil. Şi-a ales un loc preferat unde să-şi îngroape cenuşa trecutului atât de dureros, pentru a i se pierde esenţa odată pentru totdeauna. A plănuit detaliu cu detaliu, până a ajuns la formula perfectă, dar, aşa cum era de aşteptat, nu a reuşit să-şi împlinească visul, motivul fiind tot starea sa de deprimare (interioară). A plâns şi a tot plâns, a inundat scena pe care stătea şi a umflat parchetul care, în final, l-a înghiţit cu totul.
Peste fix două săptămâni, timp în care nu a observat nimeni lipsa lui, Ştan s-a întors înapoi la civilizaţie, de data asta purtând pălăria de ciment. De atunci nu a mai scos niciun cuvânt, nu a mai făcut nicio mişcare, nu s-a mai uitat în gol ca de obicei, nu a mai avut nici fiinţă, nici nefiinţă. A fost şi nu a fost.
Acesta e răspunsul.“, de Alexandra Ciocârdel, clasa a X-a F
Sursă foto: Revista Zări Alb Astre
Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul IV, din Biblioteca Virtuală
Citește și:
