Viciul suprem este superficialitatea. Orice lucru înțeles e bun.
Îndemnați de celebrul aforism al lui Oscar Wilde, elevii mirciști s-au adunat, prin miez de octombrie, la Clubul de lectură Conspirația Culturii pentru a dezbate o carte îndelung dezbătută: Portretul lui Dorian Gray. Ademeniți de mirosul de brioșe și de aburul ceaiului, au ridicat și doborât întrebări din simpla dorință umană de a afla.
Cine este Dorian Gray și de ce ne intrigă atât de mult portretul său? Ce este atât de fascinant la un tânăr britanic, la un dandy care, sub influența unor paradoxuri seducătoare și a unor idealuri îngrozitor de fermecătoare, comite infamii fără ca ele să-și lase amprenta pe chipul lui frumos? Este posibil ca anii și imoralitatea să treacă peste un om fără să lase niciun fel de cicatrici? Cum reușește cineva să fie spectatorul propriei vieți, să trăiască în siguranță, neclintit de intemperiile crimelor sale?
Printr-un diabolic schimb între frumosul etern al artei și precaritatea mizeră a vieții. Acesta e răspunsul pe care ni-l dă Oscar Wilde. Știm că viața poate să imite arta mai mult decât imită arta viața, dar povestea lui Gray ne provoacă prin problematica ei radicală.
Pictorul Basil Hallward, fermecat de tânărul Dorian, îi realizează acestuia un portret, cea mai bună lucrare a sa, capodopera care-i exprimă idealul estetic. Inocentul Gray se contemplă în arta perfectă și devine conștient de propria-i frumusețe, apoi, datorită – sau, mai potrivit, din cauza – lordului Henry Wotton, și de caracterul ei trecător, de ravagiile pe care timpul le produce asupra făpturii umane. Își pune o dorință, una nebunească: el să rămână veșnic tânăr, iar portretul să preia povara anilor și a faptelor sale. Ruga îi este ascultată, vrerea îndeplinită: va rămâne tânăr și frumos. Dar cu ce preț?
Dorian Gray încheie un pact faustic, desigur, cu toate consecințele lui, dar Oscar Wilde mută centrul de greutate al celebrei teme din zona culpei morale în domeniul esteticii. Poate fi arta un instrument corupător?
Cu un discurs narativ memorabil, incitant prin paradoxuri și seducător prin forma sa, romanul ne dezvăluie o lume decadentă, a frivolității, snobismului, ipocriziei și păcatului din Epoca Victoriană. Dar mai ales ne demonstrează cât de periculos este să existăm fără să trăim. Cât de inumani am deveni dacă ne-am elibera din drama condiției umane regizate de timp și de moarte. Nu vreau să fiu la bunul plac al emoțiilor. Vreau să le folosesc, să mă bucur de ele și să le domin, spune Dorian Gray când portretul său începe să se ruineze, trăind în locul lui catastrofa emoțională a minciunii, a cruzimii și crimei. Suntem provocați, așadar, de un scriitor cinic și sceptic, dar mai ales de un om care a îndrăznit să iubească sincer altfel într-o epocă a falsității, să nu renunțăm la ceea ce ne permite să spunem tare și fără să șovăim că suntem oameni.