Dima Nancu este un fost elev al Colegiului Național „Mircea cel Bătrân“ din Constanța, care a absolvit liceul în anul școlar 2022-2023. Așa cum se poate spune despre mulți mirciști, a muncit foarte mult pentru examenul de bacalaureat și pentru admiterea la facultate, doar că performanțele lui merită în mod special puse în evidență.

Dima n-a intrat doar la Facultatea de Drept din București – ca orice om (mai mult sau mai puțin) obișnuit – ci a mai fost admis și la Facultatea de Drept din cadrul Universității din Paris (Panthéon-Sorbonne, prin intermediul Colegiului Juridic Franco-Român de Studii Europene)!

De asemenea, Dima are un loc special în inima mea, pentru că ne-a fost un bun lider. În perioada 2021-2023 a avut funcția de redactor-șef al revistei Zări Alb Astre.

Din discuția cu el se desprind mai multe învățături importante pe care le vei putea citi și tu în rândurile ce urmează.

Sergiu: Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru Drept?

Dima: Cu siguranță că nu a fost o descoperire propriu-zisă. Când a venit vremea să-mi aleg facultatea – că toți trebuie să o alegem până la urmă – am făcut o statistică a ceea ce-mi place să fac. Am făcut o listă cu activitățile din ultimii patru ani care mi-au făcut plăcere. Apoi, am vrut să văd ce facultate mi s-ar potrivi, bazându-mă pe rezultatele din statistică. Ce-i drept, n-am avut prea multe opțiuni. Dar așa am ales Dreptul.

Sergiu: Ce variante ai avut pe listă? Dintre ce opțiuni ai făcut alegerea?

Dima: În clasa a IX-a, am vrut să fac Arhitectură. Apoi, m-am răzgândit și am zis că vreau Medicină. Abia mai târziu am înțeles că-mi place Dreptul.

Deși Dreptul face parte din tabloul științelor umaniste, iar eu am terminat liceul la profilul Real, cred că a fost alegerea potrivită pentru mine.

„Dreptul este matematica științelor umaniste.“

Dreptul implică o materie foarte stufoasă. De aceea, dacă nu ai o gândire analitică (matematică), prin care să pui în ordine toate noțiunile, nu cred că vei reuși să înțelegi mare lucru din facultate. Asta am constatat eu până acum și așa ni s-a explicat la cursuri.

Bine, nu trebuie să fiți olimpici la matematică pentru a vă dezvolta o astfel de gândire.

Sergiu: Este clar că ai muncit foarte mult pentru admitere. Care este secretul care te-a ajutat să rămâi concentrat?

„Concentrarea și focus-ul sunt două cuvinte pe care nu le folosesc.“ (Dima Nancu)

Dima: De obicei, nu stau prea bine cu atenția. Totuși, mi se pare interesant că cei din jurul meu nu observă acest aspect. Nu știu exact care este secretul, dar hai să o luăm pas cu pas. Știm cu toții că admiterile la Drept, la Medicină, la Arhitectură, etc. – sunt grele. Cele mai grele admiteri.

Nu am intenția să mă laud. Am citit recent un articol în care se afirma că admiterea la Drept este chiar cea mai grea. Pentru că se examinează trei materii în loc de două. Cunosc persoane care s-au axat doar pe pregătirea pentru facultate în clasa a XII-a, dar eu n-am putut să o fac. N-am putut să fiu axat doar pe admitere. N-am făcut-o pentru că ar fi însemnat să renunț la tot. N-am idee ce a contat exact de am putut să o scot la capăt, dar cred, totuși, că ceea ce e scris pe lista de rezultate este decis în mare parte de Cel de sus.

Până la note și rezultate, sunt acțiunile voastre. Și când treci la treabă, trebuie să ai un scop. Un scop care să te ajute să faci totul cât mai bine. Nu cred că m-am gândit vreodată că ar trebui să iau atât la bac sau atât la admitere, ci mai degrabă să fac cât știu eu mai bine din toate.

Îmi amintesc că au fost momente când am stat în pat câteva zile la rând fără să fac nimic. Mă simțeam jalnic. Dar am reușit să extrag o lecție chiar și din aceste momente de lene.

Am înțeles că este important să nu-ți creezi așteptări care nu pot fi atinse. De exemplu, nu cred că este bine să-ți propui să iei 10 la admiterea la Drept. Nu s-a luat niciodată până acum, din câte știu.

Mai demult, mi-a spus cineva pe care-l consider foarte cult că ceea ce numim „rezultat“ ține de Univers, dar ceea ce e „până la rezultat“ ține de tine.

Sergiu: Cum te-a ajutat scrisul în tot acest proces? Te-a ajutat să te dezvolți?

Dima: Cu toții știm că scrisul implică multe aspecte. Deși sunt un bâlbâit și un sâsâit, scrisul m-a ajutat să-mi exprim mai clar gândurile și să fiu mai persuasiv. Totuși, până să discutăm despre scris, cred că e nevoie să amintim de citit.

„Nu poți să scrii un articol bun fără să nu fi citit ceva înainte.“ (Dima Nancu)

Sunt două activități care ar trebui să se petreacă simultan. E nevoie să înveți, adică să te instruiești, și să scrii în același timp. Cred că cititul ar putea fi considerat chiar mai important decât scrisul, pentru că prin lectură poți înțelege ce scriu și alții, ca mai apoi să poți înțelege ce să scrii și tu.

Scrisul la revistă, la Zări Alb Astre, m-a ajutat să-mi dezvolt abilitatea oratorică, să am capacitatea să țin un discurs. Bineînțeles, prin scris mi-am dezvoltat limbajul și acest aspect mă ajută să înțeleg mai bine lecțiile predate la Drept.

Sergiu: Ți-a plăcut dintotdeauna să scrii?

Dima: Nu. Nu mi se pare că sunt un om care scrie bine. Niciodată n-am crezut că scriu bine. O spun ca pe o autocritică, dar sper că este constructivă. Oricât de bine aș fi știut eu să scriu, am văzut că în revistele din anii anteriori există articole mult mai bune decât numerele noastre din ultimii trei ani. Atât de bune!

Ca să aibă sens ce urmează să spun, aș vrea să vă împărtășesc o mică poveste. Am făcut gimnaziul la Pedagogic. Acolo era o revistă pe care, din păcate, nu o coordona nimeni la nivel de școală. O coordona doar Biblioteca, așa cum putea. Mi s-a părut tare frumoasă acea revistă și, deși eram în clasa a VIII-a și aveam pregătire pentru examen, îmi găseam timp să stau la bibliotecă. Îmi plăcea foarte mult să stau acolo. Am vrut să o ajut pe doamna bibliotecară să facă revista, iar în cele din urmă am ajuns să o redactez eu, cu totul. Mă rog, așa cum știam eu pe-atunci. Să nu vă imaginați că eram prea bun la pus textul în pagină.

Partea care mi se pare cea mai interesantă din experiența la „Ecouri“ (revista de la Pedagogic) este că în acel an am lansat tot un număr aniversar, ca mai târziu la „Mircea”. Și tot așa, n-am făcut eu alegerea propriu-zisă pentru ca lucrurile să se întâmple astfel.

Voi devia puțin de la întrebare, dar vreau să le transmit cititorilor o lecție foarte importantă pentru mine, pe care am învățat-o din toate aceste experiențe.

„Tot ceea ce ni se întâmplă este scris deja undeva și fiecare întâmplare are rolul ei. “ (Dima Nancu)

Am tot menționat că n-am ales eu să fac anumite lucruri, ci că mai degrabă ele au fost aduse de întâmplare. La liceu revista a fost din nou o întâmplare. Eram odată în cabinetul metodic cu doamna profesoară Roșioru. Cu dumneaei am făcut limba română la clasă. În acea zi a scos o revistă dintr-una dintre anexele de-acolo. Era un număr din Zări Alb Astre. S-a uitat la mine cu mândrie și mi-a făcut o propunere care m-a surprins puțin la acea vreme. M-a rugat să coordonez eu rubrica de fotografie din revistă. Astfel, în clasa a IX-a, mi-am făcut pentru prima dată apariția în revistă.

Apoi a venit pandemia. Era prin 2020. În acel an, Colegiul împlinea 125 de ani de existență – deci s-a întâmplat să contribui la un nou număr aniversar al unei reviste. Numărul aniversar a fost îngrijit în mare parte de către doamna profesoară Belcin, pe care am ajutat-o acolo unde m-am priceput. Astfel, am ajuns să fiu redactor-șef, aproape fără să-mi dau seama.

Nu a fost nici pe departe același nivel de implicare personală ca la numărul aniversar dedicat celor 75 de ani de Zări Alb Astre.

Sergiu: Observ că numerele aniversare s-au ținut scai de tine…

Dima:  Da, doar aniversare. 🙂

Dacă este ceva ce am învățat despre mine din experiențele de la revistă, este că știu să adun oamenii potriviți lângă mine. Și că am ambiția necesară să duc la capăt ceea ce fac. Aceste două aspecte cred că mi-au fost cele mai de folos de-a lungul activității la revistă – și în orice altceva am mai făcut.

Ca să reiau: da, scrisul m-a ajutat. Foarte mult. Dar înainte de scris, m-a ajutat cititul, formându-mi capacitatea de a înțelege ce se întâmplă în jurul meu. De fapt, aceste activități aduc beneficii intelectuale multiple. Cred că toți au auzit că scrisul și cititul ne dezvoltă creativitatea și gândirea critică.

A, experiența scrisului m-a mai ajutat și să redactez referate. Multe referate mai sunt la Drept!…

Sergiu: Cum te descurci cu stresul vieții de student?

Dima: Îmi place foarte mult stresul. Spre exemplu, în clasa a XII-a, deși aveam bacul și o admitere foarte grea în față, m-am implicat în Consiliul de Administrație, am continuat și cu revista, atât cât am putut, am colaborat în continuare la un ziar local din Constanța și, bineînțeles, am învățat mult pentru școală.

Ca să o spun radical, am constatat că stresul, pentru mine, este viață. Am constatat că nu pot trăi fără stres. Cred că mă activează. Mă consider o persoană energică, dar, uneori, foarte comodă. Iar stresul este fix scânteia de care am nevoie ca să trec la treabă. Îmi place să am treabă de făcut pentru că mă incită.

Serios, fără stres nu cred că m-aș simți om. Cred că stresul ar trebui apreciat mai mult. Pentru că, dacă reușești să-l iei ca atare și să-l transformi în energie, în ceva benefic, stresul poate fi un catalizator foarte puternic.

Sergiu: Știm amândoi ce am trăit de-a lungul pregătirii numărului de 75 de ani de revistă, aș zice să împărtășim povestea și cu cititorii – poate îi va inspira cumva…

Dima: Sigur! Întâi, vreau să precizez că ZIUA de Constanța este unul dintre factorii determinanți ai dezvoltării mele. Acolo mi-am dat seama de importanța istorică a revistei Zări Alb Astre. În septembrie 2021, mi-am pus pe o foaie ideile pe care le aveam pentru următorul număr al revistei.

La acea vreme nu știam că revista va face 75 de ani de existență. De fapt, nimeni dintre noi nu știa. Îmi propusesem să înființez o redacție stabilă și să lansăm împreună două numere: unul clasic, cu articole pe teme variate și unul cu articole pe teme istorice.

Întâi, eram conștient că trebuie să mă folosesc de istoria Zări Alb Astre. Știam câtă valoare pot extrage de-acolo. Descopeream că în viața revistei era atât de multă istorie și atât de frumoasă, dar și că nu multă lume știa de ea.

Am început să citesc din anuarele CNMB și mi-a sărit un ochi un articol al doamnei profesoare Belcin. În acele rânduri scria că primul număr din istoria Zări Alb Astre a fost lansat la 19 decembrie 1946. Apoi am făcut un calcul și am realizat că se împlineau 75 de ani la acel moment, așa că am pivotat puțin de la planul inițial. Acum ne doream să lansăm un număr clasic și unul aniversar. Bine, în cele din urmă am ajuns să le combinăm pe cele două.

Îmi amintesc că în acea lună septembrie am făcut un afiș în Canva prin care am vrut să promovez revista. Arăta ca un ziar. Acolo am enunțat principiile și obiectivele pentru acel an. Spre marea noastră surprindere, s-au înscris aproximativ 60 de elevi. Nu prea știam ce să le spun. Nu știam exact cum să le transmit ce voiam de la revistă. Știam că e nevoie de un scop. Primul scop era ședința generală. Acela era momentul zero. Totul pleca de la acea întâlnire. Acolo știam că trebuia să-i atrag.

Tot pe-atunci le-am rugat pe câteva colege să mă ajute să coordonez revista. Am vorbit cu Maria Sorici, care a reprezentat partea artistică a revistei, cu Anca Andrieș, Andreea Ștefan, Eliza Vlad și Riana Mazilu. Mai departe, am pregătit o colaborare cu CȘE pentru că nu aveam departament de tehnoredactare. Și așa ai venit tu, Sergiu, la revistă.

Țin minte și acum că tot ce îmi doream de la revistă era să fie „profi“, „profesională“. Repetam cuvântul întruna. Îmi doream să ducem „Zări Alb Astre” la rangul de revistă culturală locală. Uitându-mă acum în urmă, cred că mă abăteam de la drum și nu rețineam că esența revistei este aceea de a fi școlară. Atunci mi-am dat seama că scopul nu era să o transform în revistă locală sau culturală, ci într-una remarcabilă și distinctă.

I-am spus lui Sergiu că voiam ca Zări Alb Astre să arate ca Tribuna Învățământului. Am luat Tribuna, i-am pus-o în față și l-am rugat să facă revista exact cum arăta acolo. Am fost la domnul director cu această idee. Părea încântat de demersuri. Planurile erau mari. Se anunța un eveniment de mare importanță. O adevărată aniversare. Voiam ca acest eveniment să marcheze prima revistă școlară care s-a ridicat la alt nivel.

Astfel, am înțeles și importanța unei biblioteci virtuale. Și a unui site. M-am gândit că ar fi o idee bună să aplic ce am învățat la munca de la Ziua. Am cerut să se facă site pentru revistă. Și s-a făcut. Cred că biblioteca virtuală este cel mai important proiect pe care l-am început.

Mi-am dat seama că noi tindem să copiem ceea ce vedem în jur. Așa am făcut și eu. De fapt, nu am copiat, m-am inspirat. Cred că prin asta am înțeles mai profund și ce este bine, și ce este rău în munca de redacție.

Redactorilor le-am trimis un set de reguli pentru scrierea articolelor. Apoi, au urmat câteva luni mai grele, în care eu și Sergiu tehnoredactam numărul aniversar. Revista a suferit foarte multe schimbări până la lansare. Inițial, aveam pregătite 100 și ceva de pagini în format A4. Evident, voiam să mai schimb și alte aspecte la revistă. Voiam articole inovatoare, pentru că fiecare generație avusese așa ceva.

Voiam ca Zări Alb Astre să nu mai arate a carte. Până la urmă, fiecare generație a vrut să schimbe ceva, dar noi ne doream să fim cei mai buni. S-a dovedit că nu eram așa. Pentru că fiecare generație a avut câte o viziune nebunească. Și a îndeplinit-o în măsura în care s-a luptat pentru a reuși.  

Am ajuns la concluzia că mie mi-a fost scris să inițiez calea pe care cei ce vor urma să o continue.

În final, coperta – despre care am auzit multe critici – a atras privirile. Movul țipător de pe fundal… a țipat de-a binelea. Am vrut să știe toată Constanța că lansăm revista. M-a ajutat faptul că am luat contact cu redacția de la ZIUA de Constanța pentru că presa a putut afla mai ușor și mai rapid despre lansare. Apoi, faptul că au preluat comunicatul și alte ziare a venit de la sine, probabil ca recompensă a muncii noastre la ore târzii pentru tehnoredactare, pentru filmul documentar…

Până la mult așteptata lansare, au fost lunile de foc: mai și iunie. În această perioadă tensionată am avut în totalitate sprijinul domnului director. Ideea era să lansăm revista pe 30 mai 2022, așa cum am anunțat în toate materialele de promovare. Doar că nu s-a întâmplat așa. Pe 30 mai încă nu aveam revista, deci n-am lansat-o în mai, conform banner-ului mare cât gardul de la intrarea din liceu. Ci în iunie.

A venit 6 iunie. Ziua lansării. Revista tipărită a fost livrată de editură cu doar o zi înainte de lansare. Am stat ca pe ace în acele clipe. Se adunaseră foarte multe persoane. Au venit jurnaliști de la ZIUA, de la Cuget – mulți jurnaliști. Aula se umpluse. Bineînțeles, într-un cadru formal. Mă gândeam intens: ce mă fac??

Trebuie să recunosc că s-au făcut o tonă de greșeli. Cred că e bine să învățăm mai mult din greșelile altora decât din ale noastre. Învățați din gafele pe care le-am făcut eu!

Sergiu: Spune-ne câteva cuvinte și despre cum s-a petrecut lansarea efectivă!

Dima: Nu aveam pregătit niciun fel de discurs pentru eveniment. Și urma să zică redactorul-șef ceva – adică eu. Ca să fiu sincer, cred că eu am conștientizat cu adevărat mesajul revistei, #MereuSerieNouă, abia în momentul acela, când am început să vorbesc.

În momentul în care m-am ridicat în picioare și am preluat cuvântul. Parcă eram singur în sală. „Mintea” lăsa loc „emoției” să vorbească. Totuși, cred că a fost una dintre puținele dăți când am vorbit clar și concis, fără să mă bâlbâi. Ca prin magie, am reușit să transmit mesajul revistei. Fără să pregătesc vreun discurs. Fără să știu de dinainte ce vreau să spun. Îmi amintesc de una dintre cele mai mari greșeli ale mele: n-am mulțumit celor prezenți. Nici publicului. Nici echipei mele. Nici direcțiunii. Nimănui. Pe Maria Sorici n-am prezentat-o ca redactor-șef adjunct, ci ca „vocea filmului“. Am greșit vreo șase nume de elevi. Dar cred că, în cele din urmă, a ieșit exact așa cum ne-a fost scris. Au fost multe greșeli cauzate de emoțiile și presiunea inerente, însă a fost frumos.

Sergiu: Ce fel de muzică ascultă Dima? Îmi aduc aminte că în vara când am lucrat amândoi la ZIUA ai început să scrii ascultând muzică clasică. Nu-mi înțelegeam cum te poți concentra astfel!

Dima: Muzica clasică dezvoltă intelectul. Îmi place pur și simplu felul în care sună, dar nu știu prea multă teorie despre muzica pe care o ascult.

Am descoperit că muzica de operă este stresantă uneori. Dacă nu ești pasionat de aceast gen, n-o să-ți placă în veci. Țin minte că în clasa a VIII-a, când mă pregăteam pentru examen, ascultam operă zilnic. Și… mâncam nuci. Se pare că m-a ajutat. De-atunci ascult operă când sunt stresat, stare care, așa cum am zis, îmi place foarte mult. Ba chiar o amplific, uneori, cu muzica clasică. Câteodată mă enervează când ascult operă, dar fix din această cauză reușesc să rămân conectat la ceea ce fac în acel moment. Sunt și unele compoziții care mă calmează. De exemplu, când îl ascult pe Andrea Bocelli, intru într-o stare profundă de calm.

La ZIUA, când ascultam muzică îmi lăsam mintea și mâinile să conlucreze fără implicarea mea emoțională fiind vorba, la acea vreme, de rubrica „Știri calde”. Eu eram cu sufletul în altă parte.

Sergiu: Top 3 lecții învățate în liceu?

Dima: Am auzit multe critici la adresa liceului, la adresa CNMB. Unii fac mișto și de spiritul mircist. Eu aș vrea să vă asigur de faptul că ar trebui să fiți foarte recunoscători că învățați aici.

La facultate, am observat că cei cu care interacționez, fie ei parte din conducere, de la catedră sau chiar colegi, știu de un singur liceu din Constanța – „Mircea”.  

Dacă te întreabă cineva de la ce liceu vii, toți știu doar de „Mircea” (din Constanța). Când am fost la secretariatul facultății, doamna de-acolo m-a lăudat, mi-a spus „bravo“ că am fost la „Mircea”. Doamna aceea nu mă știa de nicăieri. Doar pentru faptul că am învățat la „Mircea” am ieșit în evidență.

Nu cred că am cum să cuprind într-un top 3 tot ce am învățat în liceu. Și pot spune că ține de fiecare să prindă lecțiile care se ivesc la orizont. Chiar dacă, așa cum am afirmat, multe activități m-au ales pe mine să le fac, am întreprins și eu niște demersuri în acele direcții, n-am stat chiar degeaba, stană de piatră. Pentru că am luat și eu niște decizii și am făcut ce a ținut de mine, Universul m-a ales pe mine.

„Mircea” îți oferă o viziune de ansamblu. Bineînțeles, dacă o accepți.

La „Mircea” nu e doar despre învățat lecții pentru ore. Înveți să fii om.

Dacă decizi să te dezvolți și să extragi lecții din experiențele trăite, cu siguranță asta nu înseamnă că o să devii un „închis“. Și eu am avut viață socială, am ieșit la cafele cu prietenii și în cluburi, însă am fost preocupat și de dezvoltarea personală.

Când am intrat la liceu și am descoperit Zări Alb Astre țin minte că am citit un articol (cu părere de rău, nu mai știu cine l-a scris), în care „Mircea” era asociat cu „un templu“, fiind foarte lăudat. I-am dat surorii mele, Elena, să citească articolul și, până să intre la liceu, nu a crezut ce era scris în acele rânduri. Apoi, când a devenit „mircistă“, și-a schimbat părerea. S-a convins, deși nu este genul care să aprecieze astfel de laude.

Liceul, așa cum este el acum, îmbătrânit de vreme, îți creează această impresie. Așa cum scrie pe una dintre plăci, este un „templu de știință”.

Sergiu: Ce sfaturi ai avea pentru colegii de la revistă (și nu numai) ca să-și descopere drumul?

Dima: Aș zice să se lase purtați de ceea ce le dă viața. Să nu se abată de la ceea ce le este scris. Să nu dea cu piciorul în șansele care le sunt acordate și să profite de ele. Probabil că nimeni nu poate atinge vreodată echilibrul perfect. Uneori te înclini într-o parte, alteori în cealaltă. Ca la ping pong, mingea este ori de o parte a mesei, ori de cealaltă.

Sergiu: Imaginează-ți că ai scrie un scenariu de film despre tot ce ai făcut în liceu. Ce titlu ai da acelui film?

Dima: Munca și Universul merg mână-n mână.

Citește și: Glow up – primii pași către o versiune mai atractivă a ta