Pășim cu prudență în cotloanele mai întunecate ale învățământului românesc, atinse de o boală cronică. La fel ca în pandemie, ne-am pus masca de protecție, ne-am dezinfectat condeiul, am completat declarația că ne expunem pe proprie răspundere și am ieșit pe teren. În acest material (care, cu părere de rău, cred că nu prea va reuși să schimbe mare lucru) vom încerca să facem măcar puțină lumină asupra unui fenomen ce pare să fie o parte din identitatea noastră. Primul pas în rezolvarea unei probleme este identificarea ei, nu-i așa?
Boala de care suferim s-ar putea numi copiatită endemică. Ne-a atins pe fiecare dintre noi la un moment dat, fie că e vorba de o temă mică, de o privire nevinovată la colegul de bancă în timpul unei lucrări scrise, o șoaptă inocentă, o consultare justificată a materialelor didactice de sub bancă, de prin mâneci sau din alte locuri în care și-ar putea trăi scurta viață copiuțele. Mereu sub pretexte scuzabile. Ne-am obișnuit ca la aproape fiecare test să fie măcar cineva care folosește alte resurse decât cele acumulate în interiorul cutiei craniene (dacă nu credeți, însemnă că nu știți și aici vreau să-mi cer scuze de la toți cei care se simt trădați). Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care avem impresia că „se duce naibii țara”, însă nu vreau să ne băgăm în politică, un teren mlăștinos, putem spune, care oricum nu-i (încă) treaba noastră. Ce consider, totuși, că e treaba noastră este educația, compromisă și de practica pusă în discuție.
De ce se copiază? Ce a cauzat coruperea „tinerelor suflete care au în mână viitorul patriei noastre” (cum se tot spune)? Să fie oare o cruntă lipsă de responsabilitate? Să fie oare un eșec al sistemului educațional? Pentru a putea răspunde la aceste întrebări va trebui să facem o călătorie până la rădăcinile problemei.
Cei mai mulți dintre noi sunt de părere că se copiază pentru că nu se învață, un motiv perfect valid, care nu cred că necesită explicații suplimentare. Acum vine întrebarea mai grea: de ce nu se învață? Un răspuns elementar ar fi: de lene. Lenea, inamicul numărul unu al tuturor posibilelor performanțe școlare și extrașcolare… O consecință a lenii este o proastă valorificare a timpului, deși nu depind neapărat una de cealaltă. Un alt răspuns ar fi că elevii au alte priorități, învățarea nenorocitelor de formule neaflându-se pe listă. Există și elevi de care pur și simplu nu se lipește o materie studiată, care nu sunt făcuți pentru a o studia. Din nevoia de a trece clasa, aceștia recurg la copiat. Trăiască Sfântul Pinci!
Ce ne facem, însă, cu elevii care învață, care se străduiesc să acumuleze informații în depozitul lor intelectual, dar care nu au încredere în resursele proprii, apelând, de aceea, la unele exterioare? Aici poate fi vorba doar de nesiguranță, însă rădăcinile problemei îmi pare că sunt mult mai adânci: mă refer la uriașa presiune de a avea note mari, pusă pe micii umeri ai beneficiarilor de educație. La ce bun să ai note mari? Da, desigur că e bine să ne străduim să învățăm, să ne dăm silința, bla, bla, bla, n-am zis că n-ar fi, însă ce valoare mai au rezultatele excepționale dacă la baza lor au stat valori șubrezite și neuroni pensionați prematur? Ce rost mai au notele mari dacă obținerea acestora formează caractere mici? Se ratează chiar scopul educației, în favoarea unor satisfacții mărunte de moment. Trăim în plin Ev al Mediilor.
În acest Mediu (Ev) corupt este foarte probabilă și convertirea celor inițial cinstiți. Poate că unii copiază pentru că pur și simplu nu vor să pară tocilari, pentru că vor să se „integreze” sau poate că au văzut că e mult mai simplu să copiezi și „oricum o face toată lumea”, deci copiatul devine obișnuință.
De asemenea, mai sunt situații în care, după ce materia a fost predată-notată în caiet ore la rând după dictare, o clasă este silită să învețe să zicem șaisprezece pagini de manual, la o materie care apare în orar o dată pe săptămână și care inițial părea relaxantă. Atunci se creează parteneriate (formate din elevii claselor testate în aceeași zi), proprietatea privată devine proprietate publică și se pun în practică și alte operațiuni desfășurate cu discreție, asemenea unor strategii de afaceri bine puse la punct. Aici copiatul apare ca formă de protest, ca formă de rezistență în fața cruntei sorți.
Având în față tabloul elevilor care au recurs la copiat, pornind de la cei cărora le-a fost lene până la săracii elevi asupriți de soartă și toate categoriile intermediare, ne punem întrebarea: este copiatul scuzabil?
În loc de a da imediat un răspuns monosilabic, vom continua tortura cititorului, spunându-i că trebuie să ne gândim bine, căci, deși copiatul nu este păcatul suprem și nu i se aplică pedeapsa capitală, produce daune grave.
De asemenea, să nu uităm că profesorii nu sunt niște torționari, ci sunt de partea noastră, căci avem un scop comun: educația. În momente critice, să nu uităm să ne păstrăm integritatea, iar asta exclude plânsul cu șapte rânduri de lacrimi spre a primi note mari din compasiune.
Mai mult, nu există nicio materie la care este obligatoriu să avem media 10 (după cum se citează din înțelepciunea populară). Notele pot avea valori de la 1 la 10, deși, într-adevăr, strângem din dinți când vedem că am luat notă mică la o materie de 2 lei. Nu există materii de 2 lei, ci doar materii de care nu este interesat un individ (sau un colectiv). Acum puteți să aruncați cu pietre cât vreți, dar voi spune că fiecare materie este importantă și contribuie în felul ei și în proporții diferite la dezvoltarea fiecărui elev. La noi este o problemă de mentalitate: avem impresia că trebuie să știm de toate, să tocim și să luam note mari, că trebuie să învățăm, de pildă, matematică pentru a ne satisface orgoliul (al nostru, al părinților, al profesorilor, al… școlii etc.) de a ști matematică. În realitate, matematica ne antrenează creierul, gândirea logică, ne pregătește pentru a putea rezolva și alte probleme decât cele din manualul pătat de lacrimi. Așa că nu cred în argumentul potrivit căruia „când mergem să luăm pâine n-o să ne ceară nimeni teorema lu’ Pitagora”. Dimpotrivă, cred că trebuie să conștientizăm că învățând realmente ne construim pe diverse direcții. Fiecare materie ne învață diferite lucruri care ne vor fi utile mai târziu, iar unele, poate, ne dau lecții de viață.
Simt cum freamătă de indignare persoanele care vor să urle că „sistemul e de vină”. Desigur că sistemul nu este perfect și desigur că avem și noi frustrările noastre (!), dar lăsați-mă să vă dau o veste: deși multă lume s-a plâns de sistem (nu este un secret că necesită îmbunătățiri), este prea puțin probabil să se mai facă vreo schimbare majoră până terminăm noi liceul. Totuși, mai în glumă, mai în serios, noi suntem „tinerele suflete care au în mână viitorul patriei noastre”, noi vom ajunge mai târziu să decidem ce se alege de țară, așa că ar fi cazul să ne scuturăm bine de tot, pentru că, în primul rând, este penibil să ne furăm pe noi înșine.
Se copiază într-o veselie tragică la teste, la teme și oriunde e posibil, prin metode atât de inovative, pe care, din motive evidente, nu le voi expune. Tabloul este absurd: elevii dornici de cunoaștere, se presupune, sunt, în realitate, dornici de a fenta sistemul, de a-i păcăli pe profesori, când, de fapt și de drept, își îngreunează singuri existența. Căci copiatul presupune și el… eforturi intense.
Suntem generația copy-paste. (A, da! Un sfat pentru necunoscători: dacă aveți o temă, în special la o materie cum e româna, și căutați inspirație în mediul online și găsiți ceva prea bun ca să fie adevărat, înseamnă că este prea bun ca să fie adevărat. Probabil veți descoperi cu groază că profesorului de la clasă nu i-au fost respectate drepturile de autor. Și chiar dacă nu dați de materialele scrise de profesor, ceea ce ar fi un caz bun, există un caz rău, în care să dați peste niște prostii fără sens. Riscul vostru.)
Și acum, câteva consecințe pe termen lung. Ce se întâmplă când cei care copiază se fac oameni mari? Se dau oameni mari? Sunt instalați în roluri de oameni mari? Ajung oameni mari peste noi, oamenii… mici? Au ei capacitatea, determinarea, sistemul de valori pe baza cărora să ia decizii corecte și bune pentru societate? Sau perpetuează reflexul hoției, al corupției și al toleranței față de ele? De practicile dăunătoare sănătății naționale suntem cu toții conștienți, ele lăsându-ne impresia că, pe scurt și în termeni colocviali, „se duce naibii țara”!
Deci, copiatul NU este scuzabil, oricâte scuze am avea. Credeți-mă, pe termen scurt sau lung, un om sincer, care acționează pe baza unor principii și valori, este cu mult mai apreciat decât cel cu note mari, căci suntem oameni, nu o foaie de catalog.
Aceste gânduri vin de la cineva care a mai păcătuit la viața lui; să nu vă imaginați că vă vorbește cine știe ce guru! Dar chiar cred că este timpul pentru o schimbare, pentru un protest silențios, în care să spunem lucrurilor pe nume și să nu mai încercăm să ne păcălim pe noi înșine. Deși conștientizez că fenomenul extins al copiatului nu va dispărea de tot, am putea începe cu un: SĂ NU MAI COPIEM ATÂT DE MULT!
