Închizând ochii și căutându-mă în întunericul din capul meu, mi-am dat seama că nu știu unde sunt EU (eram atât de sigură că sunt în cap!). Și în disperarea de a mă găsi, am încercat să mă simt pe MINE, să mă localizez pe undeva prin carne sau în spațiul multidimensional din spatele ochilor, dar, bâjbâind în orbire, am dat doar peste o necunoscută.
Poate doar treceam printr-o criză de identitate sau poate că dacă aș face același lucru acum nu mi-ar răspunde decât aceeași voce mută. Poate de aceea m-am simțit într-o anumită măsură înțeleasă, eu, cea scoasă din spațiul inocent, din mine copil și aruncată în cine ar trebui să devin, de Charlie cel adus brusc, forțat, la cunoaștere (anunț de pe acum că drama mea măruntă de adolescent este o nimica toată pe lângă a lui).
Romanul scriitorului american Daniel Keyes, „Flori pentru Algernon”, spune povestea acestui Charlie, un tânăr cu deficiențe mintale, căruia i se oferă posibilitatea de vindecare, de sporire accelerată a inteligenței. Într-un timp foarte scurt gândirea sa evoluează de la cea a unui copil de cinci ani la cea a unui geniu. Dar… (mereu demolatorul „dar”!) lipsit de experiențe de viață adultă, subdezvoltat din punct de vedere emoțional, genialul Charlie rămâne prizonierul inhibițiilor infantile.
Astfel are loc o dedublare și se declanșează în el o teribilă luptă interioară. Recuperând treptat amintirile unei copilării marcate de abuzuri fizice și de dorința acerbă a mamei de a demonstra lumii că are un copil normal, este bântuit de vechiul sine, de micul și neînțelesul Charlie, căruia simte că i-a luat locul. Se afundă într-o autointerogare tot mai adâncă și un zbucium emoțional pe care nu l-am fi anticipat. Ce drept are el, se întreabă, să-l înlocuiască pe vechiul Charlie? Care este locul lui în lume și cine este, ce este el, mai exact? Un simplu șoarece de laborator, asemenea lui Algernon? A existat cu adevărat înainte de trezirea conștiinței de sine sau este creația oamenilor de știință care „l-au făcut deștept”, așa cum ei înșiși declară în articole și conferințe?
Charlie își dă seama că răspunsul la întrebarea din urmă este că, desigur, NU este o creație de laborator și că trebuie să fi existat și în trecut, dar altfel. Își dă seama și că trebuie să se înțeleagă pe el cel vechi pentru a se împăca cu sinele din prezent și pentru a putea iubi fără ca micul Charlie să se teamă că în orice femeie se ascunde mama cu un cuțit amenințător.
Pe de altă parte, scos, prin superinteligența dobândită, din „peșteră” la „lumină”, deși este într-o anumită măsură orbit, eroul observă o altă față a lumii decât cea înregistrată naiv înainte. Prin fragmentul din Republica lui Platon, cu care își începe romanul, autorul ne îndeamnă să reflectăm, de-a lungul lecturii, asupra modului în care percepem realitatea, asupra a ceea ce ni se pare că este bun, corect, normal sau nebunesc, precum și asupra modului în care îi judecăm pe ceilalți pentru ceea ce văd ei în lume.
În direcția acestei problematici complicate despre adevăr și iluzie, cunoaștere și pseudocunoaștere, progres științific și valori umane este pusă în discuție și etica științifică. Care sunt limitele experimentelor pe animale și pe oameni? Ce se întâmplă atunci când omul de știință nu mai face știință pentru om, ci doar pentru orgoliul său științific?
Dar mai ales este pusă în discuție noțiunea de OM. Care este esența faptului de a fi om? Sub influența societății de azi, când, mai nou, ni se spune că putem trăi în „variante” ale noastre (fie ele „cele mai bune” sau „cele mai rele”) și social media ne învață constant cum ar trebui să fim, obișnuiam să mă întreb destul de des ce ne definește, ce rămâne acolo de la naștere și supraviețuiește tuturor glow-up-urilor și glow-down-urilor, maturizării și îmbătrânirii, experiențelor schimbătoare de caracter și tuturor amputărilor și adăugirilor pe care le executăm noi asupra noastră. Inteligența? Povestea lui Charlie ne arată că nu. Memoria? Poate, dar dacă fac Alzheimer nu rămân tot eu? Pasiunile? Și ele se schimbă uneori.
Suntem produsul mediului în care am trăit, al genelor moștenite de la părinți, al întâmplării de a ne naște într-o zodie? Dacă noi încercăm să ne modelăm caracterul, să ne schimbăm, faptul că vrem să facem acest lucru nu a făcut parte dintotdeauna din noi? A fost hotărât încă de la început să facem ceea ce facem?
Oricum, am renunțat la a găsi acel ceva concret și permanent, căci „Flori pentru Algernon” mi-a demonstrat amănunțit cât de complexe și subtile sunt mecanismele și procesele psihologice care îl construiesc pe om, care îi oferă o identitate, îi influențează percepția și-l conectează cu lumea din jur, cât de frumos și complicat e misterul ce se ascunde în spatele ochilor.
Așadar, să aducem flori pentru sărmanul șoricel de laborator Algernon, flori și pentru greu-încercatul Charlie cel-scos-la-lumină, flori și pentru cine suntem noi.
