Într-o duminică friguroasă, în mijlocul sezonului notoriu pentru obstacolele sale greu de răzbit, mirciști temerari se întâlnesc în cabinetul de română pentru a-și deschide, încă o dată, mințile spre literatura universală. Cartea discutată, o capodoperă a secolului trecut, un roman ca o poezie lungă, în care cuvintele se leagă prin firișoare aurii și peste care Frumosul domnește ca peste cel mai bogat regat, îi fascinează pe toți. Vorbim, firește, despre Narcis și Gură-de-Aur.
Herman Hesse, laureat al Premiului Nobel în 1946, cunoscător al vieții monahale, scrie un roman despre viață și moarte, despre artă și știință, despre suflet și spirit, despre viața instinctuală și asceză. Avem de a face, așadar, cu un roman al contrastelor, deasupra cărora se arcuiește un fel de destin comun a doi oameni.
În primele pagini ale romanului, suntem invitați să aruncăm o privire sfioasă în mănăstirea Mariabronn, unde tânărul Narcis își începe noviciatul și unde este adus de tată Gură-de-Aur, un băiat chipeș, strălucitor, spre a fi școlit în spirit călugăresc. O prietenie stranie se înfiripă între cei doi, între băiatul întunecat, gânditor și cel luminos, visător; o prietenie care îi dezvăluie lui Gură-de-Aur imaginea pierdută și uitată a mamei, o prietenie care îi arată că adevărata lui chemare nu este viața monahală, ci viața însăși.
Gură-de-Aur pleacă din mănăstire și întreprinde o călătorie a voluptății, dar și a suferinței. Pribegește din femeie în femeie, iubește, descoperă arta, sculptura, trăiește plenar, în deplină armonie cu simțurile sale. Dar, în același timp, rabdă de foame, de frig, doarme sub cerul liber, complet expus dușmanilor, și privește moartea în față: e nevoit să ucidă și să-i privească pe cei din jurul său murind, secerați de coasa cumplitei ciume bubonice.
Gură-de-Aur observă frivolitatea și efemeritatea vieții umane, cât de trecătoare și cât de insignifiantă este în comparație cu uriașul dans al lumii. Conștientizarea aceasta aduce o anumită disperare, o dorință nebunească de a trăi cât încă este posibil. Dar toată această plenitudine senzuală, toată această vitalitate a tânărului nu ar însemna nimic fără arta lui. Căci dacă nu extrage ceva din experiența frenetică a vieții, dacă nu lasă ceva în urmă, cum ar putea afirma că a trăit, că a simțit, că a iubit?
Ființa mamei i se revelează puțin câte puțin prin fiecare experiență și Gură-de-Aur vede în ea nu doar ce este frumos, luminos, nu doar viața și dragostea, voluptatea și fericirea; în imaginea mamei găsește, ascunse de voaluri străvezii, splendide, și tot ce este îngrozitor, toată frică și toată pofta, tot întunericul de nepătruns, întregul dans macabru al vieții și al morții.
După toate cele spuse, cititorii s-ar putea întreba de ce cărturarul și analistul este numit Narcis, în timp ce artistului și hedonistului i se spune Gură-de-Aur. Cei doi, grămăticul orgolios, pentru care elina sa e mai importantă decât tot ce-i viu în lume și acest copil drăgălaș al naturii, cu ochi atât de senini, cu o putere uimitoare de a iubi, par a fi numiți invers.
E și aici una dintre subtilitățile lui Hermann Hesse. Fiecare dintre eroii săi trăiește în completarea celuilalt și fiecare are înăuntrul său arhetipul celuilalt. În final, vedem cum rolurile se schimbă, cum Narcis ajunge să-și iubească prietenul – dacă totuși știu ce este iubirea, atunci ție ți-o datorez – și cum Gură-de-Aur folosește arta ca pe o cale spre spiritualizare, spre împlinire.
Însă ajunge cât am vorbit despre viață și despre moarte. Teoria nu poate ține locul existenței înseși, așa cum o recenzie nu poate ține locul cărții pe care o analizează. După cum descoperă și Gură-de-Aur, cu litere și cu vorbe nu se poate spune nimic. Deși suntem înclinați să-i dăm dreptate, vă invităm, totuși, cu căldură, să citiți acest roman scris de un genial slujitor și apărător al artei. Căci nimeni nu ne poate contrazice când îl vom compara pe Herman Hesse cu un cavaler medieval care-și așază sabia în fața Artei.
