Secțiunea PROZĂ SCURTĂ
PREMIUL PENTRU ORIGINALITATE
Poaroții investighează
Apusul se lăsă peste această clădire imensă, situată chiar în vârful unui munte, ce-i drept nu foarte înalt. Această clădire, numită chiar Marea casă a lui Năstase, nu lăsa loc de interpretare în legătură cu identitatea proprietarului. Îl cunoșteam pe domnul Năstase: era un doctor foarte respectat în orașul meu natal, un om foarte educat și de încredere, care avea succes și în medicină, și în afaceri, însă acum se zvonește că a renunțat la medicină pentru că s-ar fi îmbolnăvit. Fiul lui, Dinu Năstase, nu l-ar fi lăsat să plece la un ospiciu, așa că îl ține aici, în cea mai măreață proprietate de-a sa, înconjurat de cărți ca să își ocupe timpul.
I-am povestit toate acestea soției mele, Elena, femeia căreia i-am jurat veșnică credință acum fix cincisprezece ani în fața altarului. Eu și scumpa mea Elena ne-am hotărât să venim aici, la munte, pentru a sta câteva zile în acest loc ferit de lume, vestit pentru rafinamentul său. Înaintam amândoi ținându-ne de mână, așa cum mergeam pe vremuri, când eram proaspăt îndrăgostiți. Vai, ce vremuri! Deși alte cupluri spun că iubirea lor se destramă pe zi ce trece, mie și neveste-mii ne place să credem că iubirea este ca vinul: cu cât se învechește, cu atât este mai bună.
După o scurtă plimbare pe cărările întortocheate ale timidului vârf de munte am ajuns în fața marii uși. Până să intrăm, însă, nu am putut să nu îi observăm prezența inconfundabilului Budulai, un fost om al străzii din orașul cunoscut mie, acum devenit cioban. Stătea cu oile pe lângă această casă rafinată, contrastul dintre ei fiind foarte puternic. Uitându-te de sus în jos, puteai vedea marele acoperiș strălucitor, pereții din piatră, cu geamuri mari, pictate, cu-n semn pe care scria Marea casă a lui Năstase, deși, dacă mă întrebați pe mine, s-ar fi potrivit mai bine Micul castel al lui Năstase, deoarece casa era construită în așa fel încât să arate ca unul. Sub acest semn se afla o ușă mare de lemn, în fața căreia ne aflam chiar acum. În stânga acestei case se afla o pășune, pentru că, după cum spuneam, muntele era micuț, un pui de munte, putând trece neobservat drept deal. Totul era protejat de o pădure uriașă de brazi. Budulai se afla pe pășune, micuț așa cum este el, îmbrăcat cu haine zdrențuroase, de parcă voia să îi facă în ciudă luxului de care se bucura oricine vizita zona. N-am apucat să-l salutăm și nici nu i-am acordat prea mare importanță.
̶ Bună, bună, oameni frumoși! Bine ați venit!
Ușa ne-a deschis-o chiar Dinu. M-am bucurat să-l văd. Era rotund la față, cu pielea bronzată de soarele verii ce abia trecuse. Ne-a poftit înăuntru așa cum numai el știe s-o facă. Parterul era o sufragerie foarte primitoare, cu o masă mare rotundă în centru și mai multe măsuțe risipite pe-alocuri. Se putea observa o zonă separată de restul camerei: biblioteca, o cămăruță simpatică, având pereții plini de cărți și cu o masă în mijloc asemănătoare celeilalte, în spirit familial. Pe un raft se putea vedea un coșuleț plin de caiete și agende, folosite probabil de oaspeții care duceau lipsă de foi sau inspirație. Bun cum este, Dinu ne-a făcut și turul etajului, un adevărat labirint de dormitoare, toate având intrarea în Marele Hol, un râu, plin de afluenți (holuri mai mici, al căror scop era, probabil, doar impresionarea locuitorilor, deși s-au dovedit utile pentru a se crea locuri pentru plante, datorită acelor mărețe ferestre pictate). Finalui turului nostru a fost chiar camera în care eram cazați, cea care purta numărul 15 (ce coincidență!), în fața ei aflându-se chiar camera cu numărul 1, deci am mers cumva în cerc, căci tot acolo se afla și scara pe care am urcat.
Înainte de a ne culca, am fost jos, în restaurant (practic sufrageria putea fi considerată unul), pentru a lua cina împrună cu ceilalți oaspeți. Atmosfera era foarte veselă, de parcă ne cunoșeteam de-o viață. Adevărul este că, deși nu de o viață, ne cunoșteam. Eram șapte oameni la masă. Eu și Elena stăteam unul lângă altul. În stânga mea se afla Marian, băiatul (acum bărbat) cu care am fost într-o continuă competiție pe vremea când eram la liceu, iar lângă el stătea Dinu. Lângă Elena ședea Paul, un domn elegant, priceput la toate. În fața noastră erau Costel și Costică, amândoi trecuți în buletin cu numele Constantin, dar care nu aveau nicio legătură în afara gloriosului lor parteneriat în lumea afacerilor. Nici urmă de domnul doctor. Dinu ne-a spus că era sus, concentrat pe o lucrare medicală foarte importantă. Deci, eram opt oameni în clădire. Cu ciudata prezență a lui Budulai și a oilor sale, căci deja se făcuse târziu, eram nouă oameni prin preajmă.
Am vorbit și am mâncat și am băut împreună cu aceste cunoștințe vechi până ce ne-a luat somnul de la atâtea amintiri depănate, uitând complet de ciobănașul de afară. Ar fi fost politicos să îl băgăm și pe el în seamă la această reuniune de actuali și foști locuitori ai Orașului. În fine, ocazia a fost ratată. Pe la unsprezece ceasuri ne-am retras cu toții la culcare. Am avut plăcuta surpriză ca vizavi de noi să fie cazat chiar Paul, un adevărat gentilom. I-am urat noapte bună și am intrat în camera noastră.
̶ Te iubesc, spuse Elena cu o privire plină de recunoștință.
̶ Și eu! Sper că o să îți placă vacanța noastră!
̶ Sunt sigură de asta! Știi, îmi aminteam de ziua în care ne-am cunoscut. Mai ții minte? Eram la liceu, un liceu de prestigiu. Amândoi eram speriați. În ciuda acestui lucru, doamna de chimie ne-a recunoscut talentul!
̶ O, da, doamna de chimie! Cred că ea ne-a făcut cunoștința, nu?
̶ Da, ne-a pus să lucrăm împreună în laborator… Probabil făceam experimente cu… ah! Nu mai știu!
̶ Oricum, nimeni nu mai amesteca substanțele cum le amestecai tu! Erai cea mai deșteaptă din clasă! Vai, imediat m-am topit după tine.
Îmi zâmbi.
În dimineața următoare eram la micul dejun când am fost surprinși de apariția unui oaspete nou: Victor. Nu l-am mai văzut niciodată. Purta un costum negru și pălărie asortată. Era grăbit. Și-a lăsat valiza pe masă.
̶ Nu o atingeți… încă… Un dans perfect echilibrat va aduce apa mării aici, astfel arătându-se ceea ce a fost de mult scufundat. Să se spele toată mizeria.
Nu ne-a salutat, nici nu ne-a urat poftă bună, doar a lăsat valiza pe masă și a plecat. După ce și-a lăsat, probabil, bagajele în cameră, Victor a revenit și l-a tras pe Dinu deoparte. Din câte am înțeles, îl căuta pe domnul Năstase. Restul ne-am continuat masa în liniște, căci eram obișnuiți cu toți nebunii ce își găseau leac în mâinile pricepute ale proprietarului. Odată, Budulai a venit la doctor pentru că nu își mai găsea urangutanul, jurând pe toți sfinții că se va răzbuna pe toți cei care l-au aruncat pe străzile Orașului.
Restul zilei a decurs relativ normal. Nimănui nu îi mai păsa de valiză, de Victor sau de turma de oi ce mereu dădea târcoale casei. Eu și Elena am făcut o plimbare pe vârful de munte timid celebrând dragostea noastră. Ne-am culcat liniștiți, plini de un sentiment de împlinire.
̶ Trezirea, urgent! se auzi Dinu bătând cu pumnii în ușă.
Era dimineața. Am alergat cu toții către camera lui Victor. Fostul ei habitant zăcea inert pe podeaua rece.
̶ Eu și Paul l-am întors pe toate părțile, însă niciun indiciu! Nimic! Nu mai e ca la liceu… Pfoai, cine m-a pus să vin? Criminalul nu știu cum i-a făcut felul, dar zici că pur și simplu i-a scos sufletul, spuse Marian.
̶ Da, da, într-adevăr. Nimic! Absolut niciun indiciu! După ce că e un ciudat, ne-a mai și lăsat cu atâtea pe cap, Doamne iartă-mă! Stimați cetățeni, avem o problemă!
Măi să fie! Acum eram opt oameni în clădire și un cadavru. În plus, pe masa din sufragerie era o valiză acum a nimănui, aceasta fiind însoțită de o ghicitoare. În ce romane polițiste ne mai aflam?
În acea zonă montană nu era nimeni, așa că poliția urma să ajungă în câteva zile. Cum nu știam cât de periculoasă avea să fie decizia plecării din cauza prezenței unui criminal, am decis să rămânem acolo și să lucrăm împreună, căci ne cunoșteam și, mai ales, fiecare părea că era cuprins de un spirit eroic.
Am deschis valiza. În ea se afla o sticluță cu o soluție neidentificată și o pipetă. Atât. Paul a făcut o decizie nu foarte înțeleaptă și a gustat o picătură. Acru. Și arzător. Ce legătură are apa mării cu substanța arzătoare și, mai ales, cu spălatul mizeriei sau dansul?
Ne-am adunat la masa din bibliotecă și am început să discutăm. Dinu a adus cealaltă valiză a lui Victor. În ea erau cărți, multe cărți. Am scotocit prin ele. Tot ce am găsit a fost o hârtiuță pe care era scrisă o rețetă de săpun cu levănțică și o agendă cu câteva pagini lipsă. De asemenea, cărțile erau despre Marea Neagră, psihologia umană, tot felul de sfaturi pentru afaceri, manuale școlare, povești de dragoste, poezie eminesciană și niște discuri cu diferite valsuri… Chestii specifice unui tânăr pasionat de cunoaștere. La fundul valizei era un păhărel gradat până la 100 ml cu un bilețel pe care scria «Să fie apă din Marea Neagră aici». Am întors problema pe toate părțile. Desigur! Doctorul ne putea ajuta, el era cel mai școlit!
Eu și Dinu, în ciuda protestelor celui din urmă, ne-am dus sus să-l căutăm, însă doctorul a țipat din camera lui să-l lăsăm în pace să lucreze.
̶ Dar, domnule doctor, am zis eu, e o crimă aici! Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră!
̶ Poliția a fost anunțată! Ce mai vreți să fac? Să-i fac o injecție criminalului până când plânge că-l doare popoul?
Atunci Dinu mi-a șoptit:
̶ Lasă, nu mai are rost… Tata și-a pierdut cunoștințele odată cu mințile… Tot ce face acum este să zacă în camera lui prefăcându-se că lucrează, sănătatea lui degradându-se de ani buni. Îmi pare tare rău că am ascuns asta și că vă îngreunează, chiar nu vreau să fiu un plângăcios, dar mă întristează că nu vă pot ajuta în privința lui…
Ne-am întors în bibliotecă. Marian mi-a aruncat o privire urâcioasă, așa cum obișnuia s-o facă la liceu. Nu știu de ce ne întreceam din orice, probabil doar din cauza ambițiilor caracteristice tinereții. Amândoi voiam să salvăm Orașul, căci încă de pe atunci era în declin, dar eram în competiție, desigur. Paul mereu ne-o lua amândurora înainte, așa că singurul moment în care eram de acord era atunci când ne uneam împotriva lui. Acum, însă, am trecut peste aceste figuri prostești și ne înțelegeam tustrei ca niște bărbați în toată firea, nu ca niște mucoși de liceu.
Adevărul este că această crimă ne-a făcut pe toți mai morocănoși.
̶ Nu, nu! Ce faci, bre, Costele? Niciodată nu mă asculți!
̶ Taci, omule, nu vezi că ai să ne bubui? Nu știi ce faci!
Costică și Costel au început să nu se mai înțeleagă așa de bine, tensiunea dintre ei fiind resimțită în toată camera. Doar eu, Dinu și Elena ne păstram calmul, eram echilibrați.
̶ Echilibru! Substanța aceea din sticlă este acră, nu? a întrebat nevastă-mea.
̶ Da! Și încă mă arde limba! E un acid, trebuie să fie acid!… Trebuie stins, nu-i așa, stimată doamnă?
̶ Bingo! Problema este că nu știm cu ce trebuie să îl stingem, ce tip de acid este și câtă substață să punem.
̶ Bine, doamnă Mendeleev, spuneți-mi ce legătură are săpunul… de levănțică, interveni Costică.
Elena a rămas pusă pe gânduri.
̶ Chiți! Mioara! Be-he-he!
Afară se auzea Budulai strigând după oile sale. Le pierduse. Dacă le-a pierdut, asta însemna că nu a stat cu ele astă-noapte. Poate ar fi momentul să pornim un interogatoriu…
Desigur, fiecare oaspete a stat cuminte în camera lui, Dinu a stat de gardă, ca de obicei, dar nu a auzit și nu a văzut nimic suspect, iar Budulai era de negăsit atunci când ne-am decis să-l căutăm.
Am mai făcut o tură până în camera lui Victor. Paul s-a dus la baie și, când a revenit, i-a spus Elenei că nu era săpun de levănțică. Am râs, însă ea a devenit serioasă.
̶ Ce fel de săpun era?
̶ Eu îl fac în casă, spuse mândru Dinu. Jos, în cămară. Nu-i așa că-i foarte hidratantă rețeta mea?
̶ Da’ ce pui în săpunul ăla, Dinule? a intervenit Marian.
̶ Păi… grăsime… niște sodă…
̶ Soda caustică! Hidroxidul de sodiu și acidul clorhidric formează apă sărată! Asta e chmie de clasa a VII-a! Acidul din sticlă trebuie să fie acid clorhidric!
̶ Bine, măi, Costel Chimistule! Știam eu că ești un om capabil când te-am ales ca partener.
Chimistul i-a zâmbit lui Costică. Ne-am grăbit spre valiză. Dinu a adus soda. Am pus în păhărelul gradat acid și sodă și… nimic. Concentrații! Probabil soda era în exces. Am căutat concentrația apei mării la 100 ml și, cu câteva calcule stoichiometrice și mai multe calcule pe baza concentrațiilor, am reușit să ne ocupăm toată ziua și să obținem o soluție perfectă, însă nu am avut parte de niciun rezultat. Valiza nu a dezvăluit niciun compartiment secret, în ciuda eforturilor noastre de chimiști foarte iscusiți, deși ar fi fost copilăresc să se întâmple așa ceva. Ne-am dus triști la culcare.
În cea de-a patra zi a șederii noastre se simțea o atmosferă dezolantă. Cu toții eram demoralizați și începeam să nu mai avem încredere unul în altul. Nimeni nu știa cine este Victor, cu atât mai puțin de ce a fost ucis într-un mod atât de eleborat imediat după ce ajuns sau ce legătură aveau valizele lui cu ceva ce părea important de știut. Toți, cetățeni și foști cetățeni ai Orașului, ne simțeam neputincioși. Oricum, eram deja, căci nu am mai putut face nimic ca să ne salvăm orășelul de la moarte. Ușor-ușor, marile firme din el au dat faliment, rămânând doar câteva hoteluri și pensiuni, ba chiar au și înflorit. Din vechiul loc plin de viață a mai rămas doar un loc de buget pentru turiști. Localnicii au început să fugă spre iluzia unei vieți mai bune, însă sentimentul că orașul nașterii lor moare încet, dar sigur îi bântuie la orice colț.
Stăteam împrăștiați la măsuțele răsfirate prin cameră, nedorind să ne mai vedem. Cine e Victor și ce voia de la noi? Paul s-a ridicat și a propus să mai încercăm să neutralizăm soluția, însă nimeni nu a mai vrut să asculte. Făcusem destule calcule, ne ostenisem atâta și, să fiu sincer, dacă soluția era apă sărată de o concentrație anume, atunci am fi putut pune de la început apă de la robinet și niște sare. Ce era așa de special în stingerea acidului cu sodă?
L-am rugat pe Dinu să îmi arate cămara ca să putem duce soda înapoi și să aducem niște mirodenii pentru prânz. Acesta mi-a primit ajutorul cu o jumătate de zâmbet, arătând intenția de a fi binedispus.
Cămara era o încăpere destul de încăpătoare, pavată cu dale de piatră bătute direct în pământ. Trebuiau să aibă mai mult de treizeci de ani, căci erau foarte bine bătute. Într-un singur loc, însă, păreau puse mai recent. Era o porțiune de lângă dulapul pe care se aflau tăvile cu săpun, cam de mărimea unei căzi, poate un picuț mai lată. L-am întrebat pe Dinu dacă fusese vreun beci pe acolo.
̶ Nu, probabil a fost pământul mai ud sau răscolit de vreun vierme. Nu s-a mai întâmplat asta cât timp tata era sănătos, nu… De când și-a pierdut mințile parcă totul a luat-o razna. De trei ani mă simt epuizat, căci trebuie să fac și treaba lui, și treaba mea. Știi, câteodată am impresia că acela nu ar mai fi tata, dar este imposibil! În fine, ajută-mă să cern făina, te rog.
Ne-am întors în sufragerie. Peste ceva timp, Costică s-a ridicat de la măsuță.
̶ Trebuie să știți ceva: cred că l-am mai văzut pe Victor.
S-a uitat spre Costel. Au dat amândoi din cap. Toată lumea era numai ochi și urechi.
̶ Ceea ce urmează să spun nu este tocmai ortodox. Știți prea bine pensiunea noastră, Colțul Constantinilor, doar este una dintre puținele afaceri care încă au mai rămas în picioare acolo. Ei bine, succesul nostru se datorează… Nu mai suport! spuse plângând. Știți, în lumea afacerilor nu este totul curat! Vai, dar dacă pățesc ce a pățit și bietul de Victor? Ei se pricep să ascundă cadavre.
̶ Costică, adună-te! Oameni buni, în Oraș este o societate plină de afaceriști corupți, ca mine și Costică. Cum credeți că am avut atâta succes? Victor a încercat să îi demaște, atâta știu. Ce a știut Victor de a fost ucis, asta nu mai stă în puterea noastră. Ceea ce-i cert este că acel criminal este prin preajmă și ne va vâna pe toți dacă află că ne îndreptăm spre adevăr, așa că scrieți-vă testamentele. Doamne, iartă-ne!
S-a făcut o liniște mormântală.
̶ Oamenilor, mă aud eu că strig, este timpul să căutăm acele cadavre! Luați niște lopeți și haideți în cămară!
Eram toți strânși cu lopeți în mână lângă porțiunea din cămară de mărimea unei căzi, sau, mai bine zis, de mărimea unui adult. Am scos dalele și am săpat, însă pământul de dedesubt nu prezenta semne că ar fi fost deranjat de mai bine de trei decenii. Atunci, Elena s-a îndreptat spre marele butoi plin cu sare.
̶ «Apa mării aici, astfel arătându-se ceea ce a fost de mult scufundat»… Răscoliți sarea! Este suficientă cât să ne ajungă la toți timp de un veac. Probabil că vinovatul nu a avut timp să îngroape ceea ce era de îngropat, așa că a apelat la alte mijloace.
În ciuda tuturor superstițiilor și zicătorilor, am răsturnat disperați butoiul cu sare. Am avut parte de o surpriză: acolo se afla cadavrul domnului Năstase. Șoc și groază! Cadavrul nu părea proaspăt, putea să stea în sare de câțiva ani buni. Dar, dacă domnul Năstase era acolo, în cămară, atunci cine era acel doctor morocănos?
Am dat buzna în camera lui, însă era de negăsit, așa cum ne așteptam. Ne-am adunat la marea masă. Nu voiam să mâncăm. Dacă am fost otrăviți? Atunci ne-am hotărât să facem o autopsie. Aveam cunoștințe din cărțile domnului doctor, iar Dinu avea o oarecare îndemânare de la gătit. Într-o cămăruță locuită doar de cei doi morți, căci acolo îi dusesem, ne-am desfășurat operațiunea. Cu un cuțit de bucătărie au fost făcute niște tăieturi mai mult sau mai puțin asemănătoare unui medic legist avizat. Ceea ce făceam nu era întocmai legal, bineînțeles, însă disperarea nu ne-a lăsat altă cale. Nu am găsit niciun semn de otrăvire, înțepătură de ac sau vreun semn de protest din partea decedatului, în ciuda tuturor testelor și substanțelor pregătite de Elena. Nimic din ceea ce era în cărți nu se potrivea cu situația noastră. Oricum, aveam de-a face cu un ucigaș foarte iscusit. Am decis să abandonăm motivul deceselor, căci era mai importantă rezolvarea misterului.
Am început să cotrobăim prin toată casa. Nimic interesant, doar niște hârtii mototolite sub patul lui Victor. Se potriveau perfect agendei. După conținutul lor, se pare că Victor descoperise rețeta pentru substanța misterioasă, un compus experimental care se injecta, aparent.
L-am căutat pe Budulai pentru a-i împrumuta o oaie în scopuri științifice.
̶ Ci se petrece? E ceva… important? Aț’ aflat ceva? Hai… spuneț’!
I-am spus doar că voiam o friptură. Ne-a privit cu dispreț, căci nu îl invitasem și pe el. I-am simțit privirea și ne-a părut rău. Atunci i-am cerut două oi și l-am invitat și pe el la cină.
În timp ce Dinu, Constantinii și Marian pregăteau friptura dintr-o oaie, eu, Paul și Elena am preparat compusul și i-am făcut celeilalte oi o injecție. Nu s-a petrecut nimic. La cină am vorbit cu toții ca în prima zi, însă Budulai se uita încruntat la noi. Probabil iar nu își găsea urangutanul.
După ce am terminat de mâncat și povestit, de data aceasta mai puțin încântați, l-am condus pe ciobănel afară și i-am plătit oile sacrificate.
̶ Mulțam! cântă el, repezindu-se spre pajiște, zburdând asemenea unui cățeluș.
Înapoi în cămară, oița își dăduduse duhul. Încă părea proaspătă, deci am constatat că acelui compus îi lua câteva ore să își facă efectul, ceea ce împiedica posibilitatea ca ucigașul să fi acționat noaptea. Dacă Victor murise fix când s-a dus să îl caute pe doctor, ucigașul ar fi putut să acționeze încă de dinaintea sosirii lui, aproape de casă. Dacă murise noaptea, ucigașul era din casă, însă ar fi acționat după-amiaza. Paul și Marian i-am mai făcut o vizită și ne-au comunicat că duhul îl părăsise seara, deci fusese injectat în momentul în care și-a dus bagajele în cameră. Probabil că ucigașul îl aștepta acolo. A simțit o înțepătură, așa că a vrut să îi spună doctorului ceea ce știa, dar a descoperit identitatea lui falsă. Nu mai avea timp să ne dea toate aceste explicații și, ținând cont de faptul că își anticipase moartea încă de dinainte să sosească, ne-a lăsat indicii pentru a afla ceea ce bănuia deja.
̶ Costel și Costică, spuneți-ne mai multe despre această societate coruptă, a rostit Marian gânditor.
̶ Păi, se numește Marea și oricine i se alătură nu mai are scăpare. Ne folosim de avocați corupți și, în cel mai rău caz, crime pentru a scoate de la putere pe oricine are succes pentru a ne îmbogăți noi. Suntem plini de trucuri murdare, lacomi… Se pare că dacă ai suficienți bani nu mai trebuie să respecți principiile morale. Dacă o trădezi viața ta este distrusă sau chiar luată. Vai, Costele, ăștia o să ne omoare!
̶ Hmm, viață distrusă… Budulai! Nu ați văzut cât de urât se uita la noi și, mai ales, că mereu este prin preajmă, de parcă ne-ar spiona?
̶ Bine, Mariane, dumneata spui că Budulai, amărâtul de Budulai, are un plan ascuns pentru a se răzbuna pe toți cei care l-au aruncat pe străzi, pentru că Budulai, Budulai!, ar fi fost un om de afaceri corupt… Budulai, pentru numele lui Dumnezeu! Iartă-mă, dar ceea ce afirmi nu are sens!
̶ Nu, Paul, să știi că Marian poate să aibă dreptate. Nimeni nu știe de ce sau cum a ajuns pe străzi. Nici nu știm cum de a ajuns cioban și de ce fix aici, lângă domnul Năstase, sau, mai bine zis, domnul Nenăstase, spuse Costică, care până acum a stat încremenit pe scaun.
̶ Oameni buni, dacă Budulai l-a omorât pe tata, jur să îi pun pielea-n băț, spuse Dinu, ștergându-și lacrimile. Dar cine s-ar fi dat drept taică-miu și cum de nu mi-am dat seama?
Urma o tăcere. Am urcat în odăița domnului Nenăstase pentru a căuta indicii. Nici urmă de vreun testament, un jurnal sau orice alt document. I-am admirat sinistrele tablouri cu sirene moarte pe malul mării și sturionii puși la păstrare în borcane pentru studiu. Era dezordine, praf peste tot.
̶ Dinule, de cât timp nu ai mai făcut curat?
̶ Nu mă lăsa să fac curat. A zis că dezordinea îl inspiră să lucreze la chestiile lui medicale, așa că nu m-am mai pus cu el. Însă aceste tablouri, nu, nu erau aici dintotdeauna și, dacă stau să mă uit atent… Acesta nu are praf pe el!
A scos tabloul de pe perete și, în spatele lui, se afla o notiță pe care scria: «DEJA AȚI AJUNS PREA DEPARTE. MAREA VĂ VA ÎNGHIȚI!». Sub pătura de pe patul nefăcut se afla ceva. Dinu a tras-o și i-a descoperit cadavrul domnului Nenăstase. Liniște.
̶ Budulai a fost în casă! Mereu e pe lângă noi! Trebuie să îi aflăm povestea, spuse Marian plimbându-se prin sufragerie. Nu știți că mai mereu cel mai puțin suspectat este chiar vinovatul?
̶ Marian, nu te supăra, dar cred că ești prea supărat, a zis nevastă-mea.
̶ Elena, ești nebună? Avem trei cadavre în casă și tu vrei să nu fim supărați. Ce urmează să mai propui, să dansăm vals?
̶ «Un dans perfect echilibrat va aduce apa mării aici», asta e! Ce aduce apa în Marea Neagră?
̶ Dunărea?
̶ Albastră! Dinu, unde sunt discurile?
̶ Ești nebună!
̶ Adu-le! Victor pare să fie mai inteligent decât criminalul. Adu discurile!… Așa, mulțumesc. Hai să ascultăm un dans perfect echilibrat, Dunărea albasră!
Muzica răsuna în toată sufrageria. Cu toții eram foarte confuzi. Aveam trei cadavre în casă și noi ascultam discurile unuia dintre ele. Dar, la finalul melodiei, o voce profetică a spus: «Cel ce a comis o crimă se numește criminal. Cel ce își va omorî tatăl este un monstru».
̶ Nu pot să cred, Dinu! Cum ai putut spuse Paul. Cu toții am avut încredere în tine, iar tu ce ai făcut, monstrule?
Toți s-au repezit către fiul proprietarului.
̶ Stați așa, nu vă grăbiți. Dacă Dinu era criminalul, atunci el și-ar fi omorât tatăl acum câțiva ani. Înregistrarea a spus clar «cel ce își va omorî tatăl» și nu «cel ce și-a omorât tatăl». Ținând cont că înregistrarea este de dinaintea morții lui Victor sau a domnului Nenăstase și că Victor este prea tânăr pentru a avea un copil de vârsta noastră, criminalul este fiul celui care i-a preluat identitatea proprietarului.
̶ Ar putea fi Budulai? întrebă Marian.
̶ Nu, Budulai este incapabil. Nu i-ați văzut acțiunile? Nu l-ați văzut cum se comportă cu oile? Este prost, scuzați-mi limbajul. Crima asta are nevoie de cineva inteligent și iscusit, iar Budulai este departe de ambele însușiri.
̶ Ai dreptate, Paul. Cred că cel mai bine ar fi să căutăm semne distincte pe cadavrul falsului proprietar pentru a-i putea identifica fiul.
Am răscolit sărmanul cadavru până când am ajuns la degetele de la picioare. Ne-am uiat foarte bine, jucându-ne de-a doctorii și de-a detectivii. Am găsit că piciorul drept era mai scurt decât cel stâng. Criminalul nu avea picioare egale, da! Un dans perfect echilibrat! Aveam nevoie să găsim pe cineva cu un picior mai scurt decât altul și… gata! Iadul avea să se sfârșească.
̶ Costele, cred că am fi niște Poiroți excelenți!
̶ Da, Costică, cei mai Poaroți!
Ne-am dus plini de speranță la culcare.
În dimineața următoare, Elena nu s-a mai trezit. Am auzit-o că vorbea în timpul nopții despre criminal și pantofi, dar nu am auzit un nume. Acum, cadavrul ei se afla necuvântător lângă mine. Elena! Scumpa mea soție deșteaptă, scumpa mea soție care avea să ne scoată din necaz! Am ieșit furios din cameră. L-am strigat pe Dinu, dar Dinu era de negăsit.
Jos, Costel țipa la Marian.
̶ De ce nu ai recunoscut că și tu ești în societate, Marian? Tu ai fost, nu-i așa?
̶ Nu, Costele! Eu sunt un laș, nu ca tine sau ca prietenul tău!
̶ Că ești laș știm cu toții!
̶ Ce se petrece? am întrebat eu cu lacrimi în ochi.
̶ Unde e Dinu? Trebuie să vorbim cu el. Nevastă-ta unde-i?
̶ E moartă. Ce naiba se petrece?
̶ Marian ne-a ascuns tuturor faptul că și el e în societate.
̶ Și când aveați de gând să spuneți?!
̶ Abia am aflat…
̶ De unde ați aflat?
Mi-au povestit că în această dimineață au scotocit prin valiza lui Victor și au găsit într-o carte un bilețel pe care scria că cel ce poartă numele mării face parte din ea.
̶ Stai, Costele, că acum se leagă! Tu și Costică nu v-ați gândit că în prima zi biletul nu era acolo? spuse Dinu gâfâind, căci auzise conversția. Oameni buni, am găsit un testament făcut acum un an! În el scrie că sunt dezmoștenit! Averea îi este lăsată lui Dorin Costel Vulturu, căci cică el l-ar fi îngrijit pe taică-miu care nici măcar nu mai era taică-miu! Habar n-am cine e Dorin!
̶ Un nume fals, probabil… Criminalul își va schimba numele sau și l-a schimbat deja…
̶ Cât de legal este să faci așa ceva, Costică?
̶ Nu știu… Oricum, criminalul se crede deștept și sigur are și alte planuri, iar dacă e corupt, legea nu mai contează. Și așa a încălcat-o destul!
Paul a coborât și el. I-am povestit totul. Cu toții eram îngrijorați. Ne-am strâns la masa din bibliotecă. Le-am verificat picioarele tuturor, dar cu toții aveam picioare egale. Eram într-o înfundătură. Sus se auzeau pași.
̶ Criminalul!
Elena a coborât. M-am uitat perplex la ea. Nu înțelegeam, trebuia să fie moartă. Substanța e letală!
̶ Am făcut un antidot. Substanța aceea experimentală este relativ ușor de neutralizat… Criminalul se crede deștept, un artist, un geniu. Când am început să simt dureri mari în timpul nopții mi-am administrat antidotul și acum sunt bine!
Am îmbrățișat-o. O iubesc atât de mult!
̶ Știți, când ești pe cale să mori parcă îți vin cele mai bune idei… Pe cine suspectăm noi cel mai puțin că ar fi vinovat?
̶ Păi, fiecare din noi ar avea un motiv… Chiar și tu, Elena, ai putea fi! De unde să știm că nu tu ai fost? Ia să-ți vedem picioarele!
Le avea egale. Oricum, cu cât ne gândeam mai mult, cu atât părea mai puțin plauzibilă ideea. Nu era obligatoriu ca vinovatul să aibă picioarele de dimensiuni diferite!
̶ Budulai! exclamă Paul. Pe Budulai îl suspectăm cel mai puțin!
̶ Budulai este incapabil, după cum spuneai, Paule. E în stare să își piardă și capul!
̶ Atunci cine? Dinu? Marian? Bărbată-tu?
̶ Cine ne-a dat atâtea indicii? Cine ne-a condus direct în cămară, unde se afla marele secret? Cine i-a anticipat acțiunile criminalului? Cum putea să știe atâtea lucruri?
̶ Femeie, Victor e mort tocmai pentru că știa atâtea lucruri!
̶ Oare? Doar pentru că noi credem că acela e chiar Victor? Dacă a reușit să îi găsească o sosie atât de credibilă doctorului, nu ar putea să găsească una și pentru el? Cine știe unde se ascunde…
̶ Ce dovezi avem?
̶ Valiza! Aduceți valiza!
În valiză era un bilețel pe care scria «Bine jucat!».”
Victor mototoli paginile din agendă. Fața lui se încruntă. Nu îi venea să creadă că un afurisit cu aere de Poirot a reușit să își dea seama de crima lui genială. Victor era un geniu! Atâta plănuire! Pretextul era perfect: un băiat respectabil ce lupta împotriva crimelor. Nu îi venea să creadă că s-a lăsat ghidat de emoții, că dorința de a-i fi recunoscută opera de artă și remușcările aduse de acest plan au început să îl consume. Tatăl său îl amenința că va spune totul, căci vina era insuportabilă.
̶ Eu nu sunt un plângăcios ca tata! mârâi el bătând cu pumnul în masă. Eu nu sunt ca tatăl meu!
A început să zbiere. Cum a putut să dea atâtea detalii? Bineînțeles că doar criminalul putea să știe atâtea lucruri! Nu mai putea să respire. S-a rezemat cu spatele de perete tremurând. Nimeni nu trebuia să știe că el nu a omorât doar în acea casă, nu, căci crimele lui nu se rezumau doar la averea unui amărât de doctor. Victor trebuia să fie în continuare o minte mare din spatele Mării, doar era un lord (pentru liniștea cititorului, literele rearanjate din „Dorin Costel Vulturu” formează, mai mult sau mai puțin, sintagma „Eu sunt Lordul Victor”). Da… A început să zâmbească.
̶ Am un plan.
Apusul se lăsă încet peste Marea casă a lui Năstase, lăsând misterul Lordului Victor pentru altă dată.
