zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

O țară goală

O țară goală

A fost odată ca niciodată, într-un viitor nu foarte îndepărtat, o țară goală. Nicio ființă omenească nu mai călcase în acel ținut de mai bine de un veac. Orașe, sate, blocuri înalte și gri și case cu un singur etaj și pridvor, toate părăsite și uitate, ecourile celor care le locuiseră adunându-se în straturi groase de praf peste tot.

În această țară goală locuia o pisică bătrână, uitată de stăpânii ei când își luaseră tălpășița acum o sută și un picuț de ani (într-adevăr, pisica era centenară și complet singură, cum sunt, de altfel, toate ființele centenare). Pisica nu făcea altceva decât să inspecteze afișele din oraș, citind și recitind anunțuri și privind și reprivind imagini: apartamente de închiriat, apartamente de cumpărat, piese de teatru, restaurante noi, filme, concerte, pisici pierdute, proteste, servicii de electrician etcetera, etcetera. Se plimba peste tot și-și încheia mereu ziua de citit și de privit cu o vizită la restaurantul ei preferat. Îi plăcea atât de mult pentru că acolo se găseau două dintre lucrurile ei de suflet, de citit și de privit: un afiș lipit de stâlpul de iluminat din fața restaurantului, care înfățișa o pisică pierdută, albă, cu o pată maronie mare, care lua forma unei inimi în jurul urechilor drăgălașe, și, lipit de ușa de sticlă a restaurantului, un semn mare, roșu, pe care scria cu litere mari, roșii, „FUMATUL INTERZIS”.

Nimic nu tulbura liniștea pisicii bătrâne. Un om s-ar fi plictisit și ar fi înnebunit de însingurare, dar pisica bătrână știa să se bucure de plimbările ei solitare privite doar de soare și de cercurile de sub felinare, care, noaptea, erau mai întunecate decât orice alt loc din oraș. Ea știa că un loc întunecos menit să fie întunecos e mai luminos, totuși, decât un loc întunecos care a fost cândva luminos.

Nimic nu tulbura liniștea pisicii bătrâne, așa am spus. Dar merită menționată o zi anume, care a adus o schimbare în viața pisicii; o zi care, atunci când soarele privea languros, trimițându-și razele piezișe prin geamul din sufragerie, trezind-o pe bătrâna noastră prietenă, promitea să fie ca oricare alta.

În acea zi, pisica bătrână și-a început plimbarea ca de obicei, pe strada cu castani. Era toamnă – nu știa exact ce lună, niciodată nu putea spune exact – și trebuia să aibă grijă să nu se împiedice de castanele căzute peste tot. Își aminti să fie atentă și să urmărească de această dată micile fructe tari. În fiecare an își propunea să afle unde dispăreau ele la finalul toamnei, dar mereu își aducea aminte prea târziu, când străzile erau deja pustii, iar misterul rămânea tot restul anului cu ea, ca o a doua umbră.

Ajunse în dreptul unui liceu când auzi, venind din spatele său, un mieunat ce răscoli aerul cu o vioiciune care nu mai fusese simțită în țara goală timp de un secol.

– Stai! Așteaptă!

Se opri. La început crezu că își imaginează strigătul. Pisicile plecaseră odată cu oamenii; cele de casă fuseseră îndesate în cuști și luate în avioane și în mașini, iar cele de stradă se împrăștiaseră și ele demult, în căutarea unui loc mai ofertant în resturi de mâncare.

Din câte știa, doar ea mai rămăsese, abandonată de niște stăpâni indiferenți. Nu că le făcea vreo imputare. Și ei îi era greu, uneori, să se uite la ce lasă în urmă. Ca atunci când, în parcul de lângă apartamentul ei, a călcat din greșeală pe un mușuroi de furnici și și-a dat seama de fapta ei îngrozitoare abia când, auzind niște gemete de durere slabe, stinse, astupate parcă de bucăți de vată pufoasă, s-a uitat în spate și a văzut urme de lăbuțe pline de noroi și furnici cu piciorușe rupte zvârcolindu-se în zadar.

– Așteaptă!

Bătrâna stăpână a ținutului se întoarse. Pe strada cu castani venea, alergând, o pisică tânără, cu un ghiozdan din piele de șoricel în spate. Era uimitor să vezi cum se strecoară printre castane, fără să calce strâmb sau să alunece.

– Te strig de ceva vreme, dar nu cred că m-ai auzit, spuse pisica tânără, oprindu-se în fața ei. Ești prima pisică pe care o văd aici.

Prietena noastră tăcu câteva clipe, adunându-și cuvintele în minte și aranjându-le frumos.

– Doar eu am mai rămas.

Îi venea așa de greu să vorbească!

– Tare ciudat, să trăiești așa, singură, spuse străina, lăsându-și capul să cadă delicat într-o parte. Unde sunt celelalte pisici?

– Au plecat.

Cu o figură solemnă, pisica tânără scoase din gentuța ei de piele un carnețel cu spirală și un pix negru care îi păta întotdeauna lăbuțele albe.

– Unde au plecat? întrebă ea, pregătindu-se de scris. După câteva secunde în care nu primi niciun răspuns, se uită la băștinașă, mustățile tresărindu-i mândre pentru ce avea să spună mai departe. Întreb pentru că sunt într-o călătorie de cercetare. Vezi tu, sunt un Înregistrator Oficial al Triburilor de Pisici Neoficiale din cadrul Biroului de Înregistrare a Pisicilor de Pretutindeni de la Institutul de Monitorizare a Felinelor Micuțe.

Pisica bătrână nu mai auzise de foarte mult timp atât de multe cuvinte rostite atât de repede și într-o singură frază și nu înțelese aproape deloc ce i se spusese.

– Cu alte cuvinte, continuă nou-venita, puțin agasată de ochii goliți de înțelegere ai surorii sale, treaba mea este să mă duc în locurile despre care nu știm foarte multe și să înregistrez triburile de pisici și ocupațiile acestora.

– Eu nu am trib.

– De ce? Unde au plecat toate pisicile?

Bătrânei noastre prietene îi luă câteva momente să-și dea seama ce vrea să spună. Avea atât de multe gânduri nerostite, adunate de atât de mult timp, încât simțea nevoia imperioasă de a le da drumul tuturor dintr-o singură suflare.

Se mulțumi să spună:

– Au plecat cu oamenii.

– Și ei unde au plecat?

Unde au plecat oamenii? Își amintea că stăpânii ei vorbeau despre un loc anume, chiar înainte de a începe să-și strângă toate lucrurile în geamantane grosolane. Un loc friguros, unde nu era niciodată indicat să porți pantaloni scurți, deci nu era nevoie să împachetezi așa ceva, un loc friguros, cu niște oameni reci, care trăiau în case foarte depărtate unele de altele. Un loc trist, dar unul în care puteai să câștigi și să trăiești bine.

Îi povesti toate acestea noii sale cunoștințe.

– Există o mulțime de astfel de locuri în lume. În orice caz, nu prea contează, dacă pisicile cu pricina nu sunt aici. Acum tu ești aici, așa că trebuie să fii înregistrată și deci trebuie să-mi spui cu ce te ocupi.

Vorbea foarte repede și limba ei care nu se poticnea de niciun cuvânt intimida și încurca limba pisicii indigene.

– Nu fac foarte multe. Doar citesc și privesc.

– Citești și privești ce? întrebă Înregistratorul Oficial, notând în carnețelul său.

– Afișe, reclame, anunțuri. Tot felul de chestii.

Pisica tânără își îngustă ochii.

– Atât? Asta e tot ce faci?

– Nu e puțin, răspunse bătrâna, ușor indignată. Vino, îți voi arăta.

O conduse pe străină pe drumul său obișnuit, oprindu-se în fața afișelor celor mai interesante. Era bucuroasă că în sfârșit își putea împărtăși îndeletnicirea cu o altă ființă pisicească. Îi arătă, în stația de autobuz, lipit de bolta de sticlă mată sub care era o bancă din metal, afișul festivalului de teatru, cu imagini cu oameni care își mișcau în cercuri largi brațele, oameni care se uitau undeva în sus și aveau gurile deschise, prinși, parcă, în mijlocul unui plâns funebru. Apoi o duse la un anunț lipit de un stâlp de semafor; era anunțul unei firme care angaja un lăcătuș mecanic; erau acolo un număr de telefon, o adresă, un salariu lunar.

Se plimbă cu Înregistratorul Oficial peste tot pe unde s-ar plimba într-o zi obișnuită, dar nou-venita rămase nepăsătoare în fața fiecărei mărturii. Pisica bătrână era îngrozită de această răceală și de nasul delicat care se strâmba plictisit și cu superioritate.

– Asta faci toată ziua? Te uiți la aceleași lucruri din nou și din nou?

Ce altceva putea să facă?

Pisica bătrână știa că ocupația ei era una foarte importantă, indiferent dacă surata mai tânără credea asta sau nu. Dar, pentru prima dată în o sută de ani, își dori să nu fie chiar ultima care să preteze această muncă. Era obositor să fie singura care să-și amintească totul, când toți ceilalți au ales să uite.

Ca să-i arate pisicii străine cât de însemnată și cât de frumoasă era ocupația ei, băștinașa se hotărî să o ducă în locul ei preferat; mereu îl vizita ultimul, când se însera, ca să poată rămâne mai mult să citească și să privească cele două anunțuri. Și acum voise să-l lase la finalul turului, cumva să o pregătească mai întâi pe pisica tânără pentru impactul pe care l-ar fi avut asupra ei. Dar cum aceasta nu era deloc atinsă de ceea ce tocmai văzuse, bătrâna noastră prietenă se hotărî că nu are de ales decât să-i dezvăluie mai devreme restaurantul.

O conduse pe bulevardul ticsit de cafenele micuțe, până la o intersecție. Acolo, în colț, îi arătă restaurantul, dând din lăbuță spre el ca spre o insulă plină de comori.

Pisica tânără privi semnul roșu de pe ușa de sticlă fără să clipească, dar când băștinașa îi indică afișul cu pisica pierdută, fața străinei se lumină.

– Ce frumos e lucrat! E plăcut să văd în sfârșit o urmă de civilizație în tărâmul ăsta pustiu.

Bucuroasă de bucuria surorii sale, pisica bătrână se așeză, contemplând, încă o dată, afișul.

– De fapt, bine că mi-ai amintit. Chiar aveam de pus și eu câteva anunțuri despre un motan pierdut.

Își dădu ghiozdanul jos din spate, îl deschise și căută ceva în el.

Pisica bătrână privi spre ea cu coada ochiului, încercând să înțeleagă despre ce vorbea; privi atât de mult cu coada ochiului, încât simți, dureros, cum pupilele îi ard.

În sfârșit, străina scoase niște foi; pe fiecare era tipărită fața unui motan gras, portocaliu, și sub ea erau scrise felurite informații.

– Vezi tu, spuse ea, prinzând privirea confuză și puțin speriată a pisicii autohtone, treaba mea, ca Înregistrator Oficial al Triburilor de Pisici Neoficiale, nu este doar să înregistrez pisici. Eu trebuie să pun și anunțuri despre pisicile pribege care uită drumul spre casă.

Se apropie de stâlpul de iluminat ca să lipească afișul cu motanul.

– Nu! Pisica bătrână se ridică brusc, făcând un pas spre stâlp; simți furnicături de-a lungul gâtului. Nu-l poți lipi acolo.

– De ce nu? întrebă nou-venita, surprinsă neplăcut de răbufnirea celeilalte.

Îi luă ceva timp să găsească un răspuns. Dacă pisica tânără ar pune afișul acolo, totul s-ar schimba. În fiecare seară, când ar trece pe la restaurant, nu ar avea de citit și de privit doar anunțul cu pisica albă cu o pată maronie în formă de inimă și anunțul pe care scria „FUMATUL INTERZIS”. Ar fi nevoită să se uite și la noul afiș, cel cu motanul dolofan. Ar fi nevoită să-și amintească de trecerea timpului, de faptul că lumea încă se mișcă, încă mai există pisici care se pierd și care sunt apoi căutate… Amintirilor ei li s-ar impune să se schimbe, să se deformeze, să cuprindă și altceva în afara zilei pe care a trăit-o timp de un veac. Și-ar aminti în fiecare seară de această pisică străină care a venit dintr-o lume plină de pisici și de oameni, o lume plină de viață, s-ar gândi cu rușine la cât de puțin vorbise și la cât de mult se bâlbâise și se va îngrozi de fiecare dată de mina cultivată și fără de emoție a surorii sale.

Dar toate acestea erau prea greu de explicat și mai mult ca sigur că pisica tânără nu ar înțelege nimic.

– Nu trece nimeni pe aici, spuse băștinașa. Nu are rost să-l lipești acolo.

– Nu se știe niciodată unde ajunge un motan rătăcit, spuse străina și lipi afișul cu niște bucăți mari de scotch.

Înregistratorul Oficial plecă peste puțin timp, întrebând-o, doar din politețe, pe pisica indigenă dacă nu ar vrea să vină cu ea. Îi promise până și un loc de muncă, poate chiar și o familie. Dar bătrânei noastre prietene îi displăcu profund tonul condescendent și cuvintele care, ascultate mai atent, cu ambele urechi în bătaia sunetului, spuneau altceva („ești o pisică învechită și nu mai știi nici să vorbești; nu vreau să te iau cu mine în lumea mea, dar te întreb, pentru că mi-e milă de tine și de singurătatea ta”). Ea nu avea nevoie de mila prefăcută a unei pisici golite de sentimente.

Așadar, Înregistratorul Oficial plecă și pisica bătrână rămase din nou singură, în fața restaurantului. Privi motanul portocaliu câteva minute și, fără nicio mustrare de conștiință, rupse afișul. Dar, cu toată strădania ei, nu reuși să desprindă de pe stâlp colțul din stânga jos; era lipit prea bine și ghearele ei nu puteau ajunge sub bucata de scotch transparent.

Se chinui mult timp, dar tot ce reuși să facă a fost să zgârie stâlpul și să-și tocească ghearele.

A doua zi, pisica bătrână reveni la rutina sa, continuând să facă ce trebuia să facă: să citească și să privească. Dar nu se mai întoarse niciodată la restaurant.

Citește și: Dezorientare profesională. Lecția 4: Antreprenor de succes, lipitori, lipici și ce să faci cu ele

5 5 voturi
Article Rating
Abonează-te
Anunță-mă despre
0 Comments
Feedback-uri inline
Vezi toate comentariile
WordPress Cookie Plugin de la Real Cookie Banner