A fi într-o trupă de teatru aduce multe satisfacții. Da, îți sacrifici câteva ore din agenda încărcată. Da, te enervezi când nu îți iese ceva sau când simți că regizorul îți cere portocale, deși tu vinzi mere. Și totuși… merită.
Merită deoarece simți că faci parte dintr-o echipă care te susține. Merită să depui pasiunea aceea care te prinde în împletitura ce devine piesa de teatru pe care o credeai imposibil de jucat. O, da, acea piesă pe care ai citit-o și ai zis „Niciun rol de aici nu e pentru mine, îmi e oricum frică să joc”, numai ca peste câteva luni să te vezi în culisele teatrului.
La fel ca restul lucrurilor minunate, pentru mine totul a început cu o vorbă răspândită prin liceu. În anul școlar trecut, a început să circule un zvon: „Doamna Radu m-a rugat să vă zic că sâmbătă, de la 10.00, în Coriolan, vă puteți înscrie la Clubul de teatru al liceului, NOI. La revedere.”.
Așa a început aventura. Dacă inițial eram aproximativ 20 de persoane la întâlnirile Clubului, până în iarnă am rămas… 10. Ne-am cunoscut și înțeles din ce în ce mai bine unii pe alții pe măsură ce lucram la piesa numită Zvonuri, și astfel clubul s-a transformat, ușor-ușor, într-o trupă.
Alături de regizorul nostru, domnul Aurel Palade, care ne-a îndrumat și ne-a ajutat să punem piesa la cale, am reușit chiar să luăm locul al treilea, cu Zvonuri, la Festivalul Internațional de Teatru Aplauze din mai.
După ce a trecut vara, ne-am reunit și am început să căutăm o piesă pe care să o jucăm la ediția de anul acesta a festivalului. Totuși, pentru acest articol și în cinstea venirii unor membri noi în trupă, mi-am propus să fac ceva special. Ca în fiecare săptămână, am „tras o fugă” la repetiții, plină de entuziasm pentru următoarele 4 ore, dar am decis să-i iau la câteva întrebări pe colegii noștri și, normal, pe domnul regizor.
Haideți să începem cu tinerii actori. Întrebarea Ce înseamnă trupa pentru tine? a adus răspunsuri asemănătoare. Am tras concluzia că trupa reprezintă pentru toți un loc unde ne putem exprima liber, unde ne putem permite să fim cât de ciudați sau cât de penibili vrem. Știm că de fiecare dată când ne vom întâlni urmează câteva ore în care repetițiile vor provoca o gamă largă de emoții, deoarece, până la urmă, teatrul nu înseamnă doar distracție, ci și muncă și pasiune.
I-am întrebat pe colegi și ce au învățat de la ceilalți, și am înțeles că toți am învățat să lăsăm în urmă frica de a fi noi înșine. Într-adevăr, prima dată ne era rușine ca nu cumva să „ne facem de râs” în fața celorlalți, dar, odată ce am început să ne cunoaștem mai bine, toți am început să ne deschidem. Astfel, între noi s-a format, aproape tacit, promisiunea că ceea ce se spune în trupă rămâne în trupă. Am învățat să lucrăm în echipă, să funcționăm ca un tot și să avem încredere că, atunci când ne vom împotmoli, chiar și pe scenă, nu vom fi singuri, că ceilalți ne vor da mereu o replică ajutătoare sau ne vor spune din priviri E ok, continuă, sunt aici.
Dar să nu uităm că o astfel de activitate ne ajută și să ne descoperim pe noi înșine… Deci ce am aflat noi despre noi de când suntem în trupa NOI? Păi… destul de multe. Printr-un sondaj am aflat că, de fapt, nu ne-a fost aproape niciunuia greu să ne „dezlănțuim”, ci frica a constat în a face primul pas. Chimia dintre membrii trupei a fost puternică de la început, dovadă că majoritatea dintre noi am fost surprinși să observăm cât de ușor am ajuns să avem încredere în niște necunoscuți. Am început să avem mai mult curaj, să vorbim cu pasiune despre lucrurile în care credem și am scăpat de anxietate, fie doar și pentru câteva ore pe săptămână.
Și totuși, ce ar fi un sondaj fără acea chestiune la care te aștepți să primești doar răspunsuri diferite? Întrebarea Care este activitatea ta preferată/ momentul tău preferat de la repetiții? mi-a reamintit de unele dintre cele mai frumoase experiențe trăite de când fac parte din această trupă. Fie că răspunsul a fost jocul cu taxiul (prea mult haos ca să poată fi explicat), fie jocul de încredere în care închizi ochii și speri că te prinde cineva (adrenalină 100%), fie ceremoniile de premiere sau pur și simplu jocul cu care începem (a.k.a. Mișcarea Browniană – pentru nelămuriri apelați la orice membru al trupei), concluzia e simplă: ne plac jocurile care ne ajută să ne dezvoltăm, să comunicăm, să învățăm și, cel mai important, să leșinăm de râs.
Să nu uităm de ultimul intervievat, respectiv domnul regizor sau domnu’ Palade, cum îi zicem noi. Dumnealui ne-a cucerit din prima cu perspectiva lui asupra vieții, cu umorul, ironia și sarcasmul specifice, dar mai ales cu sinceritatea lui dezarmantă (și de foarte multe ori puțin enervantă).
El ne-a spus că teatrul pune o oglindă în fața societății și că pe scenă putem fi orice și oricine, pentru că aceasta ne protejează de lumea de afară. Ne-a zis că teatrul îi face pe actori să își vomite sufletul și ne-a învățat că este în regulă să facem asta, pentru că la repetiții nimeni nu judecă pe nimeni.
Normal, mai apar și neînțelegeri, și dialoguri de genul – Ți-am zis de trei ori să faci cum ți-am arătat și de trei ori ai făcut la fel…/ – Dar nu înțeleg ce vreți de la mine!!! sau clasicul Ce ai spus..? VOR-BEȘ-TE-MAI-CLAR-CU-TOA-TE-LI-TE-RE-LE!, dar toate acestea devin amintiri frumoase, pentru că mereu reușește să ne facă să zâmbim, mai ales când râde (face mișto) de noi sau chiar când ne mai mustră, ce-i drept, pe merit.
Mentorul nostru a fost foarte deschis când i-am propus să-i iau un mini-interviu. Făcând parte din trupa de teatru, am avut astfel ocazia de a întâlni o combinație între domnu’ Palade, cel pe care îl știm noi, și domnul Aurel Palade, regizorul de piese cu actori profesioniști, care nu repetă într-o sală de clasă. Îl transcriu exact așa cum a sunat el:
Sara: Stați… vreți să răspundeți la aceste întrebări?
Domnu’ Palade: O să văd… dacă știu să răspund la ele, o să răspund.
Sara: Ok. Cum vi se pare lucrul cu niște liceeni, comparativ cu lucrul cu adulții?
Domnu’ Palade: Păii… eu aș formula întrebarea așa: cum vi se pare lucrul cu liceenii comparativ cu lucrul cu adulții profesioniști actori, nu? E o diferență. Cu adulții profesioniști nu mai trebuie să treci la bastonașe și la liniuțe, pentru că dacă treci la bastonașe și la liniuțe nu e bine, înseamnă că nu au învățat cum trebuie. Pe când cu les eleves, copiii, trebuie să ai o altă abordare, în sensul că trebuie să o iei de la zero. De pildă, trebuie să încerci să cauți comunicare, pentru că e diferență de vârstă, de generații, ne împrietenim greu… pentru că nu prea avem timp să ne împrietenim… Și normal că trebuie să ai o altfel de abordare, cu mai multă înțelegere.
Sara: Am înțeles. Acum a doua și ultima întrebare: ați învățat ceva nou de la noi de când faceți parte din acest grup?
Domnu’ Palade: Știi, întrebarea asta e cumva șablon, iar răspunsul e șablon, dar cam așa e: da, am învățat.
Sara: Ce?
Domnu’ Palade: Învăț că trebuie să am răbdare cu voi, învăț că nu pot să mă raportez la voi ca la actorii profesioniști, pentru că sunt lucruri diferite, deși vă cer, fără să vreau de multe ori, cam aceleași lucruri. Și… iau și eu contact cu spiritul vremii… pentru că vremea e alta. Vremurile voastre sunt din alte povești. Din limbajul vostru învăț… dar mă rog, că îmi place, că nu îmi place, asta e altă discuție, nu? Că dacă nu învățăm e nașpa, dacă avem impresia că le știm pe toate.
Bine zis, domnule Aurel Palade.
Deci, reluând pe scurt tema acestui articol: Ce este trupa de teatru NOI? Este trupa de teatru a liceului, da. Este locul în care ne-am făcut prieteni noi și am învățat să fim prieteni cu noi înșine, da. Totuși, mai este un lucru pe care cu toții l-am descoperit la noi, deși nimeni nu o va spune. Teatrul pune o oglindă în fața societății, deci implicit în fața noastră. Am aflat că toți avem orgolii, de cele mai multe ori mai mari decât ne-am dori, că avem frici sau fobii ascunse, că toți avem prejudecăți pe care nici nu le bănuiam și că toți le apărăm cu încăpățânare.
Dar cel mai important lucru pe care trebuie să îl știți despre NOI, această trupă de actori amatori, este faptul că, atunci când suntem împreună, reușim, chiar și pentru puțin timp, să lăsăm câte ceva din toate acestea la o parte, să dăm jos măcar una dintre măștile grele, convenționale, pe care le purtăm în fiecare zi, să fim noi înșine și să încercăm să creăm ceva frumos.
