zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

Întunericul alb

Întunericul alb

Primăvara promite un vânt mai blând și un soare mai puternic, însă în cabinetul de română încă domnește frigul: inimile mirciștilor sunt de gheață, înfrigurate de tulburătorul roman al lui José Saramago, Eseu despre orbire. Aruncați în labirintul scriptural care nu respectă niciun fel de convenții, cititorii au trecut de sfincși care le șopteau ghicitori nedeslușite și povești îngrozitoare despre o epidemie de orbire, o molimă a inumanității, și și-au găsit cu greu drumul printre pereții de un alb orbitor până la ieșirea în lumea celor care văd.

Romanul se deschide cu orbirea bruscă a unui om: în mașină, așteptând culoarea verde a semaforului, se trezește înconjurat de o mare de alb, de un ocean de lapte. Rând pe rând, persoanele cu care intră în contact orbesc și ele, lanțul contagios repezindu-se violent, cu viteză, pe tot cuprinsul țării, lovind fără milă ochii tuturor – aproape ai tuturor. Soția medicului de la care primul orb sperase la un leac rămâne neatinsă de strania molimă, rămâne unica martoră a unei lumi oarbe, singura care vede mizeria în care oamenii se pot lăsa târâți atât de ușor.

Încă din primele capitole ale romanului suntem uimiți de reacția agresivă și ignorantă a statului în fața epidemiei; la început se creează un lagăr într-un vechi spital de nebuni, păzit zi și noapte de o parte a armatei. Orbii și cei cu care aceștia au intrat în contact sunt închiși acolo, lăsați să se descurce singuri, cu puțina mâncare pe care soldații le-o aruncă pe treptele clădirii, fără niciun fel de medicamente și obligați să folosească băi imunde și robinete din care apa țâșnește în șuvoaie murdare. Suntem uimiți, nu atât de imaginile înfiorătoare, scabroase, cât de similitudinile izbitoare dintre răspunsul autorităților fictive la răul alb și reacția statului real în fața unei alte pandemii, cunoscută tuturor.

Suntem contrariați și de conformismul soldaților și sperăm cu inimile îngrozite că noi, în asemenea condiții, ne-am comporta diferit. Sperăm că puși strajă în fața unei porți, îndesându-ni-se o armă în mână, am putea face față fricii și nu am apăsa recele trăgaci, țintind ochii nevăzători ai omului care se apropie prea mult de granița dintre lumea orbilor și cea a celor care văd.

Eseu despre orbire ne dezvăluie cum este omul – ce este omul – în lipsa rațiunii, cât de subțire și de fragilă este limita dintre om și animal. Crezând că nu sunt văzuți de nimeni, orbii se comportă așa cum nu ar face-o într-o societate văzătoare. Citind romanul, suntem martorii unei lupte pentru putere și, în același timp, pentru supraviețuire, în care cine controlează focul este stăpânul maselor și cine vrea să mănânce se vede nevoit să se lase siluit trupește și moralicește.

Ne îngrozim de latura mizerabilă a omului, dar nu putem să nu ne lăsăm înduioșați de solidaritatea umană, atât de precară în contextul dat. Femeile se țin de mâini în marșul lor clătinat, îndreptându-se spre viol și brutalizare, sacrificându-se ca toți orbii să mănânce; o femeie moare în flăcări, eliberându-i pe toți din cruda încarcerare; soția medicului, ca o mamă grijulie, ajută cu ultima pereche de ochi văzători, îngrijindu-l pe băiatul strabic  (protejând viitorul omenirii), pe bătrânul cu legătura neagră (asigurându-se că memoria lumii este conservată) și pe fata cu ochelari negri care ne demonstrează câtă umanitate și rațiune pot fi într-o ființă repudiată de societate pentru moravurile sale ușoare.

Dacă mai era nevoie, în această cronică a tragediei colective suntem cutremurați de o altă imagine impresionantă: o biserică în care toți sfinții pictați pe pereții interiori au peste ochi o dungă albă de vopsea și în care toate statuile au legate peste privirea de piatră o pânză albă. Lăcașul sfânt pângărit reflectă simțămintele orbilor: Dumnezeu pare să-i fi abandonat, întorcându-și ochii de la suferința pământească și de la mizeria în care creația Sa a ajuns să se scalde.

Întrebarea purtată în inimi de toți cititorii acestui roman este una fără răspuns, limitată la înțelegerea noastră subiectivă, superficială: ce înseamnă să fii orb? În ce măsură putem afirma că vedem, că vedem cu adevărat? Oare ne mișcăm prin viață ca orbii prin sanatoriu, orbecăind într-o lumină amăgitoare, pipăind suprafața lucrurilor fără să putem ajunge la miezul lor, fără să putem înțelege ce se petrece la o distanță de câțiva pași în fața noastră?

 José Saramago ne îndeamnă să privim lumea cu ochii larg deschiși și cu mintea trează, să încercăm să o înțelegem realmente, chiar cu mijloacele slabe cu care am fost înzestrați, și să observăm lucid și neobosit cum suntem și cum am putea fi dacă nu am trece cu vederea atât de ușor peste lucruri.

Citește și: Sfârșitul unei seri ploioase, începutul unei noi idei

5 3 voturi
Article Rating
Abonează-te
Anunță-mă despre
0 Comments
Feedback-uri inline
Vezi toate comentariile
WordPress Cookie Plugin de la Real Cookie Banner