Dacă te întreb ce imagine îți vine în minte când spun cuvântul floare, te asigur că răspunsul pe care mi-l vei da va fi cât se poate de diferit de ceea ce mi-am imaginat eu. Chiar dacă, să presupunem, ne-am reprezentat aceeași floare (foarte puțin probabil), culoarea, unghiul din care e privită, detaliile de fundal (cer, iarbă, crengi, umbre, lumină sau fundal întunecat) ar fi diferite. Pentru că fiecare imagine se conturează într-o minte cu caracteristicile ei, în funcție de experiența sau personalitatea fiecăruia și știm că nu există doi oameni la fel. Așadar, același concept refractat de o mie de mii de minți umane, fiecare cu indicele ei de refracție, ar duce la o mie de mii de imagini diferite. Deci, ce numim, de fapt, când spunem floare?
Problema se complică și mai mult dacă ne gândim că același obiect, devenit concept și imagine mintală a lui, are numiri diferite în limbi, dialecte și graiuri diferite. Deci, cum au apărut și s-au păstrat convențiile de numire a obiectelor? Limba și limbajul par a fi teritorii labirintice, interesante și înfricoșătoare deopotrivă.
Știința ce se ocupă cu studiul a ceea ce am încercat să explic mai sus, mai exact cu relația dintre semn (sau nume), conceptul pe care îl exprimă și imaginea din mintea noastră, se numește semiotică și se află la baza romanului lui Umberto Eco, Numele trandafirului.
Autorul, un consacrat semiotician și scriitor postmodernist, s-a născut în 1932 în Italia. Mai înainte de toate, mărturisea el, s-a considerat profesor. Din 1971 Eco a predat semiotica la Universitatea din Bologna și la alte facultăți faimoase din întreaga lume. Exasperat de stângăciile studenților săi, a ajuns chiar să scrie „îndrumarul” Cum se face o teză de licență, pentru a le oferi tinerilor un ajutor în redactarea importantei lucrări.
Ca prozator (Numele trandafirului, Pendulul lui Foucault, Insula din ziua de ieri, Baudolino, Misterioasa flacără a reginei Loana, Cimitirul din Praga), Umberto Eco a creat ficțiuni de o uriașă amplitudine culturală, în care se revarsă erudiția sa în materie de literatură antică și medievală, artă, religie, filosofie, politică și istorie, într-o intertextualitate nesfârșită. Nesfârșite sunt și traseele semiotice ale romanelor, care provoacă la interpretări multiple, autorul considerând că textul literar trebuie să fie deschis (conceptul de opera aperta îi aparține) și că cititorul participă la construirea sensului prin modul personal în care îl înțelege.
Cea mai cunoscută ficțiune a romancierului, Numele trandafirului, ne duce în anul 1327, într-un Ev Mediu tulburat de neînțelegeri de natură religioasă. După ce Papa Ioan al XXII-lea acuză niște lideri franciscani de erezie, izbucnește un conflict între el și ordinul acestora, ordin susținut de împăratul Sfîntului Imperiu Roman, Ludovic al IV-lea. O abație din Italia este desemnată ca loc de întâlnire a celor două tabere, în scopul unor dezbateri premergătoare unei alte întruniri importante, la nivel papal.
În acest moment de răscruce pentru Biserica Catolică, se profilează figura complexă a eroului principal, Guglielmo (William) din Baskerville, fost inchizitor, trimis în avans de franciscani la conclavul de la abație, împreună cu novicele său, Adso din Melk. Când ajung la mânăstire, abatele le dezvăluie celor doi moartea recentă și subită a unui tânăr călugăr. Întrucât nu o poate considera sinucidere, acesta îl imploră pe Guglielmo să-l descopere pe făptaș înaintea sosirii delegațiilor. El deslușește treptat misterul, dar nu reușește să oprească crimele ce vor urma timp de șase zile și care vor interfera cu dezbaterile teologice.
Devotați adevărului, Guglielmo și Adso se adâncesc într-o investigație cât se poate de… semiotică. Discută cu călugări, caută, interpretează semne, cuvinte și gesturi și construiesc raționamente bazate pe silogisme pentru a ajunge la cauza tuturor evenimentelor. Astfel descoperă că motivul din spatele crimelor: este o carte din biblioteca interzisă a abației, vestită pentru bogăția ei, Tratatul lui Aristotel despre comic. Atâtea vieți curmate pentru a păstra secretul unei cărți? Da, fiindcă din punctul de vedere al apărătorului său, bătrânul și orbul Jorge din Burgos, lucrarea filosofului antic validează o manifestare vulgară, imorală, lipsită de pietate, deci demonică: râsul. Toată biblioteca se transformă într-o fortăreață concepută pentru a împiedica accesul la tratatul aristotelic. Despre acest loc structurat geometric, derutant și înșelător, cu cifruri, trape și iluzii optice circulă zvonuri stranii, cum că ar fi o construcție labirintică, bântuită, fatală, din care nu se mai poate ieși.
Biblioteca-labirint din Numele trandafirului este, în opinia mea, cel mai important semn-simbol al acestui roman dedalic. Îl putem interpreta ca pe o metaforă a traseului istoric al culturii sau o metaforă a actului lecturii, deoarece, pentru a înțelege pe deplin o carte, vei citi o alta și o alta, afundându-te într-un sistem nesfârșit de idei și reprezentări care se relaționează, construit de-a lungul a generații de scriitori și gânditori. Iar toate aceste cunoștințe nu sunt accesibile decât celor ce se dovedesc a fi demni de accesul la bibliotecă, prin trecerea de proba labirintului.
Dramaticele evenimente din abația benedictină sunt din perspectiva novicelui Adso. Inițial lipsit de experiență, tânărul învață de la maestrul său să recunoască semnele pe care orice ființă le lasă pe suprafața ca un papirus a lumii și să gândească logic, trece prin torturile dragostei și încearcă să priceapă din situația ivită diferențele dintre convingerile teologice ale diferitelor ordine călugărești sau ce deosebește un credincios de un eretic. În această luptă dintre doctrinele religioase subzistă diverse nuanțe în înțelegerea lui Dumnezeu, ca în exemplul cu care am început articolul. Confruntările ideologice, care se soldează cu suplicii și asasinate, ilustrează cât de complicată este stabilirea unei convenții unanim acceptate despre relația dintre obiect, concept și nume. În Divina Comedie, capodopera lui Dante, centrul Paradisului, Empireul, este reprezentat ca un trandafir alb pe ale cărui petale se află Fecioara și sfinții. Nu putem să ignorăm această referință culturală, atât de apropiată de spiritul romanului lui Eco, și să nu ne gândim că titlul acestuia ar sugera pierderea esenței (a „trandafirului” divin) pe frontul sângeroaselor bătălii pentru numirea ei.
În final rămânem cu o întrebare, pe care și-a pus-o și Adso. Într-o lume bazată pe reprezentări atât de subiective, ar fi trebuit ca biblioteca și toate secretele ei să fie accesibile tuturor, și nu doar celor ce trec proba labirintului? Permițând accesul oricui, ce s-ar întâmpla dacă secretele cunoașterii ar cădea în mâinile cui nu trebuie și ar fi folosite în scopuri egoiste, distructive, și nu pentru progresul umanității? Spre deosebire de personajul din Numele Trandafirului, noi putem da un răspuns, cred, fiecare pentru sine, uitându-ne la realitatea în care trăim.
Citește și: Clubul de limbi străine, o deschidere a orizonturilor
