Între notițele din dulapul meu, adunate laolaltă într-o grămadă de cuvinte și cerneală, se află lecțiile de istorie și de română. Se împletesc într-o ființă vie, cu respirație îndulcită de note de mosc, care se apleacă peste biroul meu și mă privește cu ochii științelor umaniste. Atenția ei mă îndeamnă să cotrobăi prin cărți, să descopăr legământul dintre istorie și literatură, două capitole ale Creației ce se sprijină reciproc precum doi arbori bătrâni. Amândouă sunt discursuri despre Om, acțiunile lui fiind înregistrate de cronicile vremii. În literatură, Omul s-a autointerpretat și modelat pentru a putea încăpea în paginile unei cărți, imortalizându-și astfel calitățile și defectele în cerneală. Acest proces a dat autenticitate cărților și a influențat mentalitatea maselor și curentele culturale.
Un exemplu elocvent despre cum textul literar se construiește sub incidența contextului istoric privește Renașterea, pe autorul englez William Shakespeare și capodopera sa, tragedia Romeo și Julieta (1597). La el mă voi opri în acest articol. Sub privirea ființei cu ochii îngălbeniți de vreme, îmi las mintea să redescopere epoca și pe oamenii ei.
Povestea a doi îndrăgostiți nefericiți apare încă din Antichitate, în Metamorfozele lui Ovidius (sub forma lui Pirma și a Tisbei), respectiv în Efesiaca lui Xenofon din Efes, dar prima consemnare a unor elemente contextuale concrete din tragedia lui Shakespeare este în Divina Comedie, impresionantul poem al italianului Dante Alighieri, scris cu scopul de a critica decăderea morală a regiunilor italiene, cum ar fi Florența și Lombardia. În cadrul acestuia, se regăsesc numele familiilor rivale – Montague (Montecchi) și Capulet (Cappelletti) – nume pe care le va adopta Shakespeare. Nedumerirea mea crește când observ că al doilea nume este înregistrat de istorie ca provenind din Cremona, extinzând astfel aria conflictului real în întreaga Lombardie, dincolo de Verona.
Cât privește povestea în sine, prima ei versiune cunoscută a fost povestea despre Mariotto și Ganozza, scrisă de Masuccio Salernitano în 1476 și desfășurată, după vorbele autorului, chiar în vremurile sale. Aceasta a fost apoi adaptată de Luigi da Porto în Istoria nou-descoperită a doi iubiți nobili, sub numele de Giulietta e Romeo. Deși ea prezintă influențe din Ovidius și Salernitano, se crede că povestea este autobiografică: da Porto a participat, pe 26 februarie 1511, la un bal din nordul Italiei, organizat de către clanul Savorgnan, din care făcea parte Lucina, iubita scriitorului. În dimineața următoare, membrii lui și-au atacat rivalii de la bal, clanul Strumieri, luptă din care da Porto a ieșit pe jumătate paralizat. El scrie povestea în onoarea ,,frumoasei și grațioasei” Lucina, pretinzând că evenimentul a avut loc în zilele în care Verona era condusă de Bartolomeo della Scala (un membru al familiei della Scala din secolul al XIV-lea, anglizat de Shakespeare ca Prinț Escalus).
Cel mai probabil, aceasta a fost una dintre multiplele surse de inspirație ale lui Shakespeare, surse printre care se numără însă și colecția de povești italiene Palatul Plăcerii, publicată de William Painter în 1567. Autorii societății elisabetane se inspirau adeseori din narațiunile orale care circulau în lumea italiană, datorită libertății de exprimare a sentimentelor.
Tragedia lui Shakespeare a fost pusă în scenă în 1597 la teatrul londonez Globe, fascinându-i de-a lungul timpului pe istorici prin elementele sale contextuale. În piesă sunt transparente secretele cadrului social specific ,,Epocii de Aur” din vremea reginei Elisabeta I și culturii renascentiste engleze, ajunse la apogeul ei. Din unghiul relației text-context, Romeo și Julieta este o importantă sursă de documentare.
Astfel, în celebra scenă a balconului, cei doi tineri își declară iubirea printr-un limbaj aluziv, metaforic, formă de comunicare preferată în conduita elisabetană. În lucrările lui Baldassare Castiglione (autor italian tradus deja în vremea lui Shakespeare), se arată că bărbatul putea lansa o invitație cu ajutorul metaforei, lăsându-i femeii șansa de a-l refuza fără să îi lezeze onoarea. În spiritul acestei maniere de comunicare, Romeo îi mărturisește Julietei dragostea prin metafore referitoare la sfinți și păcate (populare în lirismul elisabetan), iar fata le extinde în conversația lor, semn că îi împărtășește sentimentele.
Un alt aspect din societatea acelor vremuri privește înțelegerea caracterelor și comportamentelor umane. Ea a fost influențată de ideologia Marelui Lanț al Ființei, care descria existența unei ierarhii între roadele Creației divine. Englezii socoteau femeia atât din perspectiva păcatului Evei, cât și din cea a ideilor lui Aristotel (conform căruia aceasta era un ,,bărbat deformat”), ceea ce o plasa pe o poziție inferioară în Marele Lanț al Ființei. Mariajul ei era stabilit de părinți după criterii ca beneficiile financiare și rangul social pe care căsătoria le putea aduce. Pe de altă parte, ideea răului din sexualitatea feminină conducea la impunerea unei conduite puritane, a unei morale foarte rigide, iubirea fiind admisibilă numai ca factor determinant al mariajului. Julieta încalcă această normă, fiind capabilă să se opună alegerilor tatălui său, răzvrătindu-se deci împotriva unei concepții esențial patriarhale.
Și Romeo trece prin momente în care se împotrivește stereotipurilor acelei perioade. Protagonistul refuză inițial să se lupte cu Tybalt, adică evită agresivitatea fizică, atitudine contrară prototipului comportamental masculin din societatea elisabetană. Chiar și în 1570, deși interzis, duelul ca mijloc de apărare a onoarei era practicat de nobilii englezi, iar uciderea cuiva putea fi legală dacă nu era provocată de furie oarbă ori beție sau dacă nu avea loc în spațiul public. Din această cauză, scrima italiană devenise populară la Londra în timpul în care este scrisă opera, pentru inițiere sau exercițiu putând fi găsiți nenumărați mentori.
O altă abordare interesantă a firii personajelor vine din credința contemporanilor lui Shakespeare în existența celor patru umori. Teoria, creată de Hippocrate în 500 î.Hr., avansa ideea că balansul umorilor ar determina sănătatea fizică și personalitatea fiecărui individ. Ea stabilea relații între funcționarea unor organe, macroelemente (pe care anticii le considerau fundamentul lumii materiale) și caracterele umane.
Flegma, asociată cu apa, este specifică pasivității, răbdării și calmului. Se credea că ea vine de la creier, caracterizând persoane cum ar fi Julieta. Sângele, reprezentat de aer, ar fi provenit de la inimă, însuflețindu-i pe oamenii sociabili, vorbăreți, deseori lideri, așa cum este Romeo. Bila galbenă este asociată cu focul și se considera că ar sta la baza impulsivității, dar și a loialității unor persoane precum Mercutio. Ea ar proveni de la stomac și îi descrie pe oamenii „care își ascultă instinctul”. Ultimul element determinant pentru temperamente și caractere era bila neagră a splinei, relaționată cu pământul, care dă naștere melancoliei, pesimismului și tăcerii. De-a lungul evenimentelor, Romeo trece printr-o schimbare a umorilor, ajungând, în cele din urmă, la o trăire întunecată, plină de durere.
Valoarea simbolică a întunericului și a luminii era speculată și în reprezentarea pe scenă a creațiilor dramatice din Epoca de Aur a Angliei. Piesele de teatru erau organizate în aer liber, în timpul după-amiezelor, astfel încât audiența să poată privi acțiunile eroilor în relație cu declinul luminii și instalarea întunericului.
Spectatorii erau atât din familiile celor bogați (persoane care aveau privilegiul de a sta uneori chiar pe scenă), cât și din populația comună. Din această cauză, Shakespeare a creat personaje reprezentative pentru elita societății, dar și pentru pătura de jos, cum ar fi doica Julietei care, prin limbajul simplist și glumele sexuale, exprimă clasa inferioară. Dimpotrivă, rafinatele structuri ale sonetelor au fost concepute pentru publicul cultivat, care le putea savura. Spre exemplu, la începutul piesei, când Romeo vorbește despre frumoasa Rosaline, apare popularul sonet italian, deseori folosit de bărbați pentru a exagera frumusețea femeilor dorite, dar inaccesibile. Așadar, așa cum piesa era influențată de calitatea și așteptările audienței ei, și audiența putea fi influențată de piesă.
Tragedia shakespeariană a avut un succes răsunător, străbătând secolele și punându-și amprenta asupra domeniului artistic. De-a lungul timpului, a cunoscut variate interpretări și adaptări la contexte noi de receptare. O nouă abordare a poveștii a fost făcută, de pildă, de către regizorul britanic Peter Brooke, în 1947, care a preferat să devalueze realismul poveștii, în pofida translatării acesteia pe scena modernă. În versiunea lui, cele două familii rivale nu se reconciliază la moartea îndrăgostiților.
Literatura modernă a fost mult influențată de această capodoperă a teatrului renascentist, iar impactul ei se poate recunoaște chiar și într-un detaliu lingvistic: în vocabularul englez, cuvântul Romeo a devenit un sinonim al termenului ,,iubit”.
Romeo și Julieta este, așadar, un text revelator pentru legătura dintre geniul autorului și contextul cultural-istoric în care a fost concepută opera. Creațiile literare sunt o extensie directă a personalității scriitorilor, iar scriitorii sunt martorii direcți ai evenimentelor contemporane lor. Literatura și istoria ajung să ni se prezinte ca două fețe ale aceleiași monede, pe avers stând efigia timpului, iar pe revers efigia artei (sau invers). Pierdută între rafturile istoriei, ea poate fi regăsită doar de cei gata să dea praful anilor la o parte.
