„L’Homo Informaticus” trăiește o pierdere progresivă de real, o hemoragie de tot ce înseamnă frumos, inedit, emoționant. Inteligența artificială are rolul de a distorsiona realitatea și de a o transforma în ficțiune sau în simulacru de real. „L’Homo Informaticus” nu este, așadar, un singur om, este un computer-glob pământesc în care trăiesc toți oamenii-cipuri, ce și-au pierdut întru totul identitatea, s-au predat tehnologiei și s-au îndepărtat de sensul vieții omenești.
Tinerii actori din trupa „L’espérance” a Liceului Teoretic „Anghel Saligny” din Cernavodă au prezentat noua versiune sau, mai bine zis, versiunea modernă a lui Homo Sapiens, L’Homo Informaticus, prin piesa cu același nume de Charles Istace, reprezentată în limba franceză. Intrarea în scenă i-a frapat pe spectatori, prin îmbrăcămintea actorilor: bluze gri și pantaloni argintii, lucioși, semnificând transparența omului din viitor care trăiește prin prisma inteligenței artificiale și se îndepărtează cu totul de sine.
Acțiunea se deschide cu toți copiii stând pe telefoane. Profesoara lor intră în clasă și le cere să vorbească despre obiecte vechi pe care fiecare le-a adus de acasă. Au totul programat în minte, așa că nu au nevoie să vorbească sau să comunice unii cu alții. Dar rolul școlii este schimbul de informație între locutori, motiv pentru care, a fost pus în discuție un obiect antic pentru generația din viitor, un telefon cu fir. Roboții antropomorfizați își pun (invers) telefonul la ureche, încercând să ghicească interjecția potrivită pentru a vorbi cu cineva: „Ali?, Ala?”
Apoi, urmează o casetă video, un termometru cu mercur, un creion cu gumă, un telefon portabil și un ceas deșteptător, iar copiii-roboți sunt stângaci în folosirea lor. Tinerii veniți din viitor sunt nedumeriți, buimaci: nu își imaginează cum oamenii foloseau toate acele obiecte pentru ceva ce ei doar programează din interiorul creierului-calculator.
Profesoara îi lasă să discute, iar Maxime, protagonista piesei, începe să povestească despre un vis pe care l-a avut în noaptea anterioară, făcându-și colegii curioși – și revoltați în același timp – pentru faptul că Maxime a reușit să viseze ceva. Visul, un simbol al simțurilor și al gândurilor adunate de peste zi, sursă de serotonină pentru creierul uman, este proiectat de fată, închizându-și ochii și concentrându-se, în timp ce colegii ei privesc visul și stochează informația pe care o primesc de la ea. În fața ochilor lor se derulează o poveste de dragoste despre un cuplu ce ajunge să se despartă, iar la terminarea visului toți copiii sunt mirați că băiatul a avut atâtea emoții doar pentru simplul fapt că i-a oferit o floare unei fete.
Maxime le dezvăluie că a citit și cărți, iar literatura lui Balzac și a lui Victor Hugo a făcut-o să devină sensibilă și să încerce să trăiască în acord cu sine. Colegii, dar și profesoara care revine în scenă, se indignează de experiențele ei și încearcă să o formateze, deoarece amorul și sentimentele în general afectează sistemul informaticii. Cu toate acestea, corpul-cip al lui Maxime respinge formatarea și, când aceasta se trezește, îi povestește prietenului său, Sarah, că a avut un vis cu ei doi.
Manifestarea sentimentelor devine și mai intensă, iar Maxime descifrează toate parolele și codurile inteligenței artificiale, eliberându-și prietenii. La început, a simți pare mai straniu decât orice altceva, dar apoi devine plăcut, iar Maxime și Sarah „se transformă” în OAMENI. Prin ei, salvatorii lumii, se scrie o poveste de dragoste, de recuperare a evenimentului iubirii. Viitorul nu mai este ficțiune, ci doar un „Je t’aime!” etern, ce are să schimbe sensul vieții, al inimii care începe să bată pentru celălalt și să se regăsească în sensul ei curent, iubirea.
Bibidi, babidi bum, dans quel temps me suis-je téléporté?
„L’Homo Informaticus” vit une perte progressive du réel, une hémorragie de tout ce que signifie la beauté, l’inédit, l’émotion. L’intelligence artificielle a le rôle de déformer la réalité et de la transformer en fiction ou en simulacre du réel. „L’Homo Informaticus” n’est donc un seul homme, il est un ordinateur-globe terrestre où les gens-puces, qui ont complètement perdu leur identité, se sont laissés conquérir par la technologie et se sont éloignés du sens de la vie humaine.
Les jeunes acteurs du groupe „L’espérance” du Lycée Théorique „Anghel Saligny” de Cernavodă ont présenté la nouvelle version ou, mieux dit, la version moderne d’Homo Sapiens, L’Homo Informaticus, par la pièce de théâtre qui a le même titre et qui a été écrite par Charles Istace. L’entrée dans scène a frappé les spectateurs à travers les vêtements des acteurs: des chemisiers gris et des pantalons argentés, brillants, désignant la transparence de l’homme du futur qui vit par l’intelligence artificielle et qui s’éloigne complètement de lui-même.
La scène s’ouvre avec tous les enfants surfant sur Internet. La prof entre dans la classe et demande aux élèves de parler sur les objets anciens que chacun d’entre eux a ramenés de chez lui. Ils ont absolument tout programmé dans leur tête, donc ils n’ont pas besoin de parler ou de communiquer l’un avec l’autre. Mais, cependant, le rôle de l’école est l’échange des informations des locuteurs si bien qu’on a mis en discussion un objet tout à fait ancien pour les enfants de la génération du futur, un téléphone (pas portable). Les robots anthropomorphisés mettent (à l’inverse) le téléphone à l’oreille, essayant de deviner la bonne interjection pour parler à quelqu’un: „Ali? Ala?”
Ensuite, ils apparaissent une cassette vidéo, un thermomètre à mercure, un crayon avec une gomme, un téléphone portable et un gros réveil métallique, mais les enfants-robots sont maladroits dans leur utilisation. Les jeunes personnages de cette pseudo-utopie sont confus: ils ne réussissent pas à s’imaginer comment tous les gens utilisaient ces objets pour faire quelque chose qu’ils pouvaient seulement programmer de l’intérieur de leur cerveau-ordinateur.
La prof laisse les enfants discuter et Maxime, la protagoniste de la pièce, commence à raconter un rêve qu’elle a fait la nuit dernière, rendant ses collègues curieux – et révoltés en même temps – pour le fait qu’elle a réussi à faire un rêve. Le rêve, le symbole des sens et des pensées accumulés pendant toute la journée, une source de sérotonine pour le cerveau humain, est projeté par la fille, en fermant les yeux et en se concentrant pendant que ses collègues regardent le rêve et stockent l’information qu’ils reçoivent de Maxime. Devant leurs yeux se déroule une histoire d’amour sur un couple qui finit par se séparer et, à la fin du rêve, tous les enfants sont surpris du fait que le garçon a eu tant d’émotions juste pour le simple fait d’avoir offert une fleur à une fille.
Mais après cette scène, Maxime, une jeune pleine d’émotions, leur dit aussi qu’elle a lu même des livres et que la littérature de Balzac et celle de Victor Hugo l’ont rendue plus sensible et l’ont fait essayer de vivre en accord avec elle-même. Ses collègues, mais aussi la prof qui est rentrée dans la scène, se sont rebellés contre elle, en essayant de la formater, parce que l’amour et les autres sentiments en général affectent le système de l’informatique. La pièce se transforme, de cette manière, dans une dystopie destinée à abolir toutes les barrières avec le monde culturel. Pourtant, le corps-puce de Maxime rejette le formatage et, lorsqu’elle se réveille, elle raconte à son ami, Sarah, qu’elle a fait un rêve avec eux deux.
Ainsi la profondeur des sentiments devient-elle plus intense: Maxime brise tous les mots de passe et les codes de l’intelligence artificielle et réussit à libérer ses amis afin qu’elle les fasse connaître les sentiments. Au début, „sentir” semble plus étrange que tout, mais après, cela devient extrêmement agréable et Maxime et Sarah „se transforment” en PERSONNES. À travers eux, les salvateurs du monde, s’écrit une histoire d’amour qui a toute l’intensité des sentiments jamais vécus auparavant. Le futur n’est plus une fiction, mais un seul „Je t’aime!” éternel qui changera le sens entier de la vie, du cœur qui commencera à battre pour l’autre et à se retrouver dans son sens actuel, l’amour.
