Într-o lume aflată în plin proces de globalizare, în care voința mercantilă preia conducerea peste tot și peste toate, poate fi îndrăzneț să admitem că limba universală nu este nicidecum engleza, după cum se predică astăzi. Poate fi de-a dreptul uimitor să remarcăm un adevăr simplu, cunoscut de toți și rostit de foarte puțini, și anume că limba înțeleasă de toate făpturile care se autoproclamă oameni este, în fapt, arta.
În cadrul festivității de deschidere a APLAUZE-lor, Centrul pentru dezvoltare creativă și colaborare multiculturală din Serbia, CEKOM, a spulberat barierele lingvistice. Cinci actori tineri au jucat piesa Toți acei oameni singuratici, captivându-i pe cei din sală printr-o coregrafie unitară, expresivă, demonstrând cât de multe se pot transmite chiar dacă niciun cuvânt nu este rostit.
Inspirată de melodia Eleanor Rigby a trupei The Beatles, piesa i-a alinat pe cei care se consideră singuratici fără leac, condamnați pe veci la solitudine și i-a sfidat pe cei care îl văd pe om ca pe o mașină de scos cuvinte goale și frumoase. Am fost îndemnați să înțelegem că omul este o ființă izolată și că, în ciuda nevoii de netăgăduit a acestuia de a viețui printre alți oameni, marile speranțe, dar și marile frici le trăiește singur.
La început, toți cei cinci actori sunt îmbrăcați în negru, asemenea unor umbre. Protagonista alege încă din primele scene să îmbrace un tricou alb, pe care mai târziu își va lipi etichete, ca niște însemne ale oamenilor pe care îi cunoaște și iubește. Este singura dintre cele cinci personaje care își acceptă condiția de om solitar, singura care înfruntă cruzimea societății, singura căreia nu îi este frică de cine este.
Pe parcursul piesei, ea îi ajută pe ceilalți patru, doi băieți și două fete, să capete o pată de culoare în ținuta lor întunecată, să se înțeleagă pe ei înșiși și să nu le mai fie rușine ori teamă. Strânge câte un obiect de la fiecare, un obiect care îi individualizează – o cană, o pereche de ochelari, un urs de pluș, o floare – pentru a le demonstra că ceea ce e unic e valoros.
În final, pe scenă se lasă întunericul și cei cinci creează un mic spectacol de lumini, folosind doar câteva lanterne. Lanterna fiecăruia se îndreaptă când spre un alt personaj, când spre public, când spre propria persoană, în mișcări largi, deliberate, fiecare ridicare a brațului fiind în același timp o acuzare și o mână întinsă spre a oferi ajutor. Fără cuvinte, eroii ne transmit un mesaj consolator pentru unii, terifiant pentru alții: mereu va exista o persoană care te va vedea, care te va înțelege, chiar dacă persoana aceea ești tu însuți.
