Trupa de teatru AD-HOC a readus în mintea spectatorilor, prin Profu’ de religie, un mesaj profund despre manipularea adevărului și, deci, despre relativizarea lui, punând în discuție modul în care el, adevărul, ne influențează viața.
Piesa se deschide cu hărmălaia pauzelor dintr-o zi de școală, consonantă cu melodiile rock interpretate live de tinerii talentați de la Asociația piteșteană „Teatrul pentru toți”, care cântă la chitară, tobe și bas, anunțându-ne parcă încă de la început că muzica va rămâne singurul element palpabil și adevărat din întreaga harababură adusă pe scenă de către actori. În acest context apare proful de religie care ține o lecție despre adevăr. Sunt rostite câteva întrebări grele, ce vor deveni laitmotivele acestei piese: Ce este adevărul? Cum ne poate influența în viață? Putem să nu mințim? E adevărul mai presus de noi? Este imposibil să spunem adevărul și numai adevărul? Poate adevărul tău să devină și adevărul celorlalți? La aceste mari întrebări se va răspunde indirect, prin intriga principală a piesei.
Mara, o elevă eminentă, cu o imaginație mai bogată decât a colegilor săi, este contrariată de pledoaria profesorului de religie și afirmă că adevărul se definește prin a experimenta tu însuți viața, a simți prin tine, dându-i vieții simplitatea absolută şi instantanee a adevărului tău. Deci adevărul nu este ceea ce spun toți oamenii din jurul tău că este, așa cum susținea profesorul. Pentru a-și demonstra viziunea pe care profesorul de religie nu este capabil/ nu vrea să i-o valideze, Mara pune la cale marea răzbunare: acuzarea profesorului că a mângâiat-o pe picior. Piesa nu va fi, însă, instrumentul răzbunării, ci un puternic mijloc de cunoaștere a lumii și a sinelui eroinei. Experimentând, Mara își va provoca stări interogative și contemplative asupra vieții, mobilizându-și toate resursele pentru a găsi răspunsuri existențiale. În felul acesta, piesa devine povestea căutării sensului general al lumii, ca și a sensului propriei prezențe în lume.
Totul începe după ce Mara s-a lovit la ora de sport și profesorul de religie o atinge pe genunchi pentru a vedea dacă este în regulă. Pornind de la acest simplu gest, amplificat de fantezie, dar poate și de nebunia hormonală a adolescenței, viața întregii colectivități este cu totul zdruncinată. Duelul dintre viața reală și imaginația Marei atinge un nivel extrem, nici ea nemaiștiind cu certitudine care este adevărul, acesta fiind controlat de imaginație. Dacă ea scrie astăzi în jurnal că domnul de religie a mângâiat-o pe picior, mâine i se va părea la fel de adevărat? Dacă ea astăzi minte, mâine va crede că minciuna este adevărată? Mara o convinge pe Anca, colega ei de bancă, să îi povestească dirigintelui ce a văzut, de fapt ceea ce îi spune ea că a văzut. Astfel, deși Anca nu știe neapărat ce a văzut, se lasă influențată și îi transmite dirigintelui acuzațiile. Este interesant și chiar surprinzător să constatăm cum reflexul orgoliului rănit al Marei la ora de religie, când nu a putut să își impună punctul de vedere, se transformă într-o acuzație de agresiune fondată pe multă interpretare, care ia amploare.
Curând, vestea că domnul de religie a mângâiat-o pe Mara pe picior face înconjurul liceului, fiecare reacționând în felul său, unii fiind sceptici și creând mai multă confuzie în tot acest eveniment (a mângâiat-o sau doar a atins-o?), alții fiind revoltați și guralivi, amplificând gravitatea acuzațiilor. Mass-media și părinții intră și ei în scenă, având un rol important în dezbaterea publică pe tema religiei și a acestui profesor, transformând întâmplarea într-o știre națională. Privim cu sufletul la gură cum viața cotidiană a comunității în care trăiesc elevii o ia razna, toată lumea încercând să afle ADEVĂRUL!
Dar adevărul inițial se pierde pe drum, fiind denaturat, interpretat și reinterpretat la fiecare pas. Harababura televizată, în care fiecare își dă cu părerea despre un „adevăr” pe care nu-l cunoaște, este întreruptă chiar de Mara, care îi transmite profesorului un mesaj simplu: Adevărul meu nu este și adevărul celorlalți!
Piesa devine astfel un mare câmp al posibilităților, al variantelor de „adevăr”. Spectatorii trăiesc suspansul evenimentelor alături de Mara, având, în același timp, datoria și libertatea de a le da propria interpretare. Mediul recreat pe scenă ne permite să înțelegem mai bine tipurile umane, comportamentele și stereotipurile liceenilor români și ale societății noastre actuale.
Tinerii actori ai trupei de teatru AD-HOC au reușit să-i dea piesei energia vieții și să ne convingă, prin interpretarea lor admirabilă, cât de mult avem nevoie de responsabilitate și luciditate când vine vorba de ADEVĂR.
