Ce ne fascinează atât de mult la niște oameni în costume din vremea lui Napoleon Bonaparte imitând viața pe o scenă? De ce auzul vorbelor spuse de ei ca și cum ar fi ale lor ne înfioară într-atât încât pentru câteva clipe ne desprindem de noi și existăm doar pentru a vedea cum un tânăr se preface a fi un italian cu un defect de vorbire care își caută telu’ gulii (cerul gurii)? Poate pentru că oamenii par mai reali când se joacă.
Deși această trăire este un privilegiu (nu poți fi cuprins de catharsis în orice moment), trupa de tineri actori din București,„Umbre”, ni l-a oferit cu piesa Purice la Ureche, adaptare după Puricele în Ureche de Georges Faydeau. Vă asigur că nu exagerez când spun că au jucat atât de bine, încât am crezut cu toții că avem de-a face cu niște profesioniști.
Ne-au cucerit instantaneu. După ce cortinele au fost trase, pe scena întunecată, învăluită de umbra unui mister oarecum înfricoșător și romantic, a apărut un personaj cocoșat îmbrăcat într-un costum parcă de carnaval, negru, cu pelerină și purtând o mască monstruoasă de asemenea neagră. Deși ne-a adus aminte de un diavol, mai târziu s-a dovedit a fi nimeni altul decât Napoleon Bonaparte, același care a condus campania de cucerire a Rusiei și patronul hotelului-bordel „Tăurașul Furios”. Inițial, acest Napoleon sub acoperire ne face cunoștință pe un ton diabolic, fără a-și dezvălui identitatea, cu lumea în care vom intra: o Veneție carnală, forfotind de curtezane, asemănătoare universului originar, aflat în haosul primordial, împărăția literaturii și a teatrului. Ne-a anunțat să nu ne așteptăm în niciun caz la o reflecție filozofică sau la o tragedie. Trupa celor vii (omenirea condamnată la spectacolul ei tragi-comic, ciclic și etern?) cu actorii ei, aceiași dintotdeauna (Don Juan-ul, seducătoarea, avarul și așa mai departe) ne va face doar să râdem.
Așadar, o comedie! Să râdem de nimicurile vieții altora ca și cum noi am fi mai presus de ale noastre! Să râdem de Mormota, cum o numesc toți, o doamnă din înalta societate venețiană care vrea să-și prindă soțul, pe Senior Pomodoro, de altfel cel mai loial soț, cum o înșală! Și, pentru a nu i se recunoaște scrisul, îi dictează prietenei sale, Maria del Rosa (care vorbește fluent rom-spaniola), o scrisoare capcană pentru Pomodoro din partea unei presupuse amante. Aceasta s-ar fi îndrăgostit de el într-o seară la operă și îl invită să petreacă împreună o noapte la „Tăurașul Furios”.
Inocentului Senior Pomodoro îi vine greu să creadă că scrisoarea îi este adresată lui și ajunge la concluzia că probabil admiratoarea se referă, de fapt, la tovarășul său din noaptea aceea, Facaldo, al cărui nume l-ar fi înțeles greșit. Îl înștiințează imediat pe Facaldo, iar acesta, prea sigur pe sine, nu are niciun dubiu că el ar fi cuceritorul și acceptă invitația. Ca între prieteni, Pomodoro îi mai arată scrisoarea și lui Don Marlos Carlos, un omuleț nervos cu mustață și cu o forță extraordinară în mâini. El recunoaște imediat scrisul plin de greșeli al soției sale, Maria del Rosa, și jură că o va ucide pe ea și pe amantul ei. Înspăimântat, Pomodoro îl roagă pe Luigi Pipi, (italianul menționat care nu poate pronunța consoanele) să îl avertizeze pe Facaldo de primejdia care îl așteaptă. O decizie foarte neinspirată, căci acesta din urmă nu înțelege nimic de la italian.
Actul al doilea se deschide cu discursul aceluiași personaj malefic de la început. Napoleon Bonaparte (încă sub acoperire) ni-l introduce pe cel mai mare actor, pe cea mai importantă figură a Veneției, adică… (suspans…) pe el însuși! Își dă jos masca și costumul negru, își corectează postura, întrucât trebuie să participe de acum la acțiune, ca patron al „Tăurașului Furios”, ocupându-se de administrarea bordelului și primind clienți.
O doamnă mascată (o recunoaștem pe Mormota) vine la recepție și cere camera rezervată pe numele Pomodoro, gata să-și surprindă soțul. Surprinsă a fost ea când pe ușă a intrat Facaldo, în culmea fericirii când o vede (căci între cei doi exista deja o atracție, de care erau conștienți). Înnebunit, încearcă să o forțeze pe Mormota să comită adulter, dar aceasta fuge de el. În zarva lor se întâlnesc cu portarul hotelului, Pulcina, o copie fidelă a lui Podomoro. Oscilând între teama că au fost prinși împreună și dorința de a crede spusele lui Pulcina, care susține că nu știe cine este Podomoro, cei doi îl cheamă pe Napoleon pentru a le clarifica identitatea bărbatului.
Între timp, la bordel ajung toate personajele, confuzia e generală, qui-pro-quo-urile se produc în cascadă, iar scena se afundă într-o agitație nebună, orchestrată cu măreție: toată lumea fuge după toată lumea și de toată lumea. Nimeni nu mai înțelege nimic. Tratamentul lui Luigi Pipi își pierde efectul și acesta pornește într-o căutare disperată a cerului gurii sale prin bordel. Apare și Marlos Carlos cu pistolul scos, gata să-l ucidă. Luigi Pipi rostește disperat un ultim „Unde ete telu’ gulii meeele?”, conștientizând abia în ultima clipă ce se va întâmpla, în timp ce printr-o sincronizare perfectă, toată lumea se adună stupefiată în jurul lor, așteptând împușcătura…
Însă cortina cade. Nouă, spectatorilor, nu ne este dat luăm parte la deznodământ. Fascinați și deopotrivă dezolați că s-a terminat, nu ne-a mai rămas decât să ne ridicăm în picioare și să aplaudăm.
În final, îi dăm dreptate lui Napoleon: Purice la ureche n-a fost în niciun caz o reflecție filozofică, ci o ocazie să uităm de noi și de problemele noastre, râzând în hohote de problemele altora, care sunt problemele omului dintotdeauna. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără scenografia dinamică, fără discursul savuros al personajelor, fără costume și decor. Dar ce ne-a împins pe culmile emoției au fost talentul extraordinar și dedicarea și mai extraordinară a actorilor care, prin jocul lor atât de natural și de energic de-a cei vii, au fost pentru noi timp de o oră cei mai reali oameni din sală.
