Câștigătoarea Marelui Premiu la Concursul de creație Literatur@. Lasă-ne să te citim, Ediția 2024
– Va fi lung drumul, mami?
Era o voce somnoroasă de copil, o fetiță de vreo opt ani, trezită cu noaptea-n cap, însă mama nu-i răspunse. Privi absentă spre malul ce se-ndepărta ușor în lumina timidă a răsăritului, de data aceasta mai întunecat, căci de câteva zile tot ploua, apoi își întoarse ochii spre fiica ei, însă nu scoase niciun cuvânt. Copila deja-și găsise o altă preocupare urmărind cu degețelul traseul unui strop de apă ce se prelingea pe geamul navei.
Nu era prea multă lume: iarna nu mai era nimeni interesat să ajungă în acel colț uitat, printre ape și stuf, așa că nu prea avea nici cine să plece. Mesele erau ocupate pe ici, pe colo de oameni simpli, oameni care-și purtau cu ei problemele sau oameni care fugeau zadarnic de ele. Se auzeau în surdină radioul și zumzetul somnoros al micii mulțimi din sală, asemenea unui stup de albine.
Femeia se lăsă absorbită de stropii de ploaie ce se-ntorceau la frații lor, acasă, contopindu-se unul câte unul cu apele Dunării. Stropii erau atât de firavi, neajutorați… alungați de nori, cei ce le-au dat naștere, și totuși aveau să fie bine fără ei…
– Îmi spui o poveste?
Fetița îi căută privirea mamei, însă iarăși nu o găsi. Chiar dacă de fiecare dată când fetița spunea ceva, ori era ignorată, ori certată, ori… Chiar dacă, spera mereu că acela va fi momentul în care mami îi va spune ceva frumos, în care mami îi va arăta că o iubește… în care mami va avea timp să-i spună o poveste… sau să asculte una. Acum, însă, mami nu se grăbea nicăieri, dar poate că era ocupată să numere stropii de ploaie, așa că se puse și ea să-i numere.
Câteva mese mai încolo, mai departe de ușă, un bărbat stătea singur bombănind. Ochelarii îi cădeau întruna de pe nas, așa că-i împingea mereu la loc. Trebuia să-i fi strâns cumva, sau să-i lege cu un fir de ață, sau să le pună o sârmuliță. Atunci când se strica ceva, o sârmă era răspunsul. O sârmă sau un cui, o piuliță… sau un pahar. Dacă ceva nu mergea reparat cu o sârmă, putea să-ncerce cu un cui, cu o piuliță, dar niciuna dintre acestea nu a putut să o repare pe răposata, nevastă-sa, așa că trebuia să recurgă la pahar. Însă afurisiților de ochelari ar fi putut să le pună o sârmuliță, sau un fir de ață, sau să-i strângă! Ce făcea dacă-i cădeau în groapă la înmormântare? Cineva ar fi trebuit să se coboare și să-i scoată, căci altfel n-avea cum să vadă, și, în plus, nevastă-sa s-ar fi zvârcolit în sicriu zicând boule! pentru ultima dată. Chiar așa, de ce tot deranjul să bată atâta drum doar ca să-și îngroape nevasta? Pământ se găsea și acasă, însă fie ca ea. Dar neapărat îi trebuia o sârmă!
Radioul anunță ora exactă. Era opt, călătoreau de o oră. Soarele începuse cât de cât să mai facă lumină, însă norii nu erau de partea lui. Îmbrăcau în nuanțe de gri nava ce urma să oprească în curând la prima stație. Lumea începuse să se mai dezmeticească după ce au fost servite primele cafele și după ce au fost scoase din hârtiile de ziar alimentele împachetate pentru drum. Discuțiile începuseră să se aprindă, încât, dacă te plimbai prin sală, auzeai la fiecare masă cuvinte care mai de care, unele fără noimă, altele care răspândeau așa-zisele noutăți sau laude aduse nepoților sau de sănătate sau…, fiecare cu ale lui.
Un grup de tineri vorbea despre o petrecere din ajun. Se pare că se amuzau teribil de tovarășul lor, poreclit Mironosița, care nu bea. Cum putea ăsta să nu se-mbete? Da’, zău așa, prea se fudulea că nu bea, de parcă ar fi el vreun sfânt, vreun geniu neînțeles, copilul perfect, că, vai dragă, el nu păcătuiește și, totuși, papagalul tot mai vine la petreceri! „Lasă, că o da și Mironosița de gust la miroase, la spirtoase, și-om vedea noi dup-aia cine…”
Tovarășul își mută privirea la stropii de ploaie. De fiecare dată avea parte de asemenea scene. De ce mai stătea cu ei? Chiar, de ce se mai ducea la petreceri fără să bea dacă știa așa de bine ce avea să urmeze? Totuși, cumva se regăsea în senzația de a fi treaz în timp ce toată lumea era beată, de a fi obosit în timp ce restul oamenilor păreau că nu-și mai încap în piele de energie, de veselie… El era cumva într-o stare de suspensie existențială, nu mai simțea nicio plăcere, nicio durere, doar plutea pe apele ce-l duceau de colo-colo. Știa că dacă-și va pierde rațiunea nu va fi bine, căci trăia în rațiune și-i era frică să nu-i fie tulburată capacitatea intelectuală, îi era frică să nu devină dependent de băutură, căci dintr-un păhărel se fac două, din două – trei, din trei – patru și tot așa… I-ar fi plăcut să se izoleze, să ajungă ca cei despre care și ale căror lucrări citea cu mare plăcere, însă se simțea încă legat de ceilalți, încă simțea nevoia să vorbească vorbe fără noimă, să facă glume proaste și să le tolereze pe-ale celorlalți, doar-doar să mai fie și el băgat în seamă. Voia să fie băgat în seamă, căci singur, între patru pereți, apele se tulburau. Așa că zâmbi stângaci:
– N-am voie băutură, că iau pastilele astea nenorocite!
– Ce pastile iei tu, bre?
Stropii de ploaie continuau să se prelingă pe geamurile navei. Fetița renunță să-i mai numere. Văzu că nava se apropie de un mal cu bărcuțe… și căsuțe.
– Unde suntem, mami?
Primi un răspuns scurt. Femeia și-ar fi dorit să-i vorbească mai frumos, mai dulce, să-i spună o poveste. Vai, dar ea n-are cum să știe, e doar un copil! Oare o va ierta?
Era aproape opt și jumătate când nava acostă. Pe mal era așteptată de un grup de câțiva oameni înfofoliți în haine groase și pelerine. Se-mbarcară repede-repejor și nava-și continuă drumul. Nou-veniții și-au luat bilete, dup-aia s-au îndreptat spre sala întunecoasă de bagaje. Acolo era răcoare și erau destul de multe bagaje, așa că și-au rezemat și ei gențile de celelalte genți, de lădițe și de sicriul din colț. Au urcat, apoi, în sala cu mese, li s-au alăturat celorlalți călători și-au început și ei să trăncănească vrute și nevrute.
Ora exactă. Lumea părea că pierde deja noțiunea timpului. Erau prinși în convorbiri, jocuri de masă, integrame, alții erau absorbiți de peisaje, ce-i drept, mai sinistre, acum, pe timp de iarnă. Nu mai erau nici vapoare, nici bărcuțe, nici păsări, doar copacii jumuliți și cerul metalic, apăsător.
Bărbatul cu ochelarii alunecoși se ridică iritat de la masă. Ieși din sală cu pași grei. Îi întâlni pentru un moment privira femeii, mama fetiței. S-a întors în sală peste câteva minute cu o sticlă în mână. Părea tulburat.
Atunci, femeia își aminti că nici ea, nici fiica ei nu au mâncat nimic. Deși ea nu putea să mănânce, copila trebuia să fie flămândă. Cum de uitase să împacheteze ceva de mâncare? Trebuia să meargă și ea jos, să ia ceva de mâncare. Și să-și aprindă o țigară. Îi spuse copilei să stea cuminte, că se duce să-i aducă micul dejun. Fetița dădu ascultătoare din cap. Mama se ridică și ieși. Din buzunar îi căzuse un borcănaș, doar că, atunci când fetița vru să o atenționeze, nu a mai băgat-o în seamă, așa că micuța-l ridică și și-l puse în buzunărașul ei.
Tânărul observă bărbatul singur la masă, cu o sticlă în față și cu privirea întunecată. Se gândea la ce-ar fi putut păți de era așa, însă, din experiența proprie, știa că trebuie să aibă grijă cu străinii. Totuși, ce rău s-ar putea întâmpla? Tovarășii lui oricum erau ocupați cu ale lor… Se apropie de acesta.
– Bună ziua, domnule!
Bărbatul își ridică ochii spre tânăr și-și aranjă ochelarii cu arătătorul. Îl fixă cu privirea.
– Aveți nevoie de ceva, domnule? îl întrebă tânărul descurajat.
– O sârmă! Aveți o sârmă?
De jos se auzi un țipăt îngrozitor. Venea din sala de bagaje. Lumea se strânse repede să vadă ce s-a întâmplat. Cei care tocmai ce urcaseră la cea de-a doua stație au descoperit trupul proaspăt al unei femei. Era întinsă pe sicriu, înjunghiată cu o sârmă în inimă. Sângele ei se prelingea pe gențile din apropiere, pic cu pic, strop cu strop. Cu toții deveniseră muți de spaimă pentru un moment, apoi începuse haosul. Cine era femeia? O cunoștea cineva? Cine putea s-o ucidă? De ce a fost ucisă? Sau poate fi vorba de o sinucidere? Când a fost înjunghiată? Săraca femeie! Dumnezeu s-o ierte!…
Fetița rămăsese singură în sală. Începu să se simtă înfricoșată. Mânuțele îi tremurau. Unde era mama ei? Îi era foarte foame… De ce a plecat toată lumea? Ceva sigur-sigur s-a întâmplat. De ce întârzia mami? Trebuia să stea cuminte, însă nu mai putea. Voia să o caute, așa că se ridică și începu să mișune ca un șoricel.
Între timp, mama copilei ieși din sala de bagaje. Văzuse destule. Nu știa ce naiba se întâmpla, însă instinctele ei de mamă îi spuneau că trebuie să îi aducă fiicei mâncarea de care reușise să facă rost. Urcă. Se simțea foarte nervoasă. Nu voia ca fiica ei să o vadă în halul ăsta, așa că ieși afară. Se sprijini de balustradă, își aprinse o țigară și privi la stropii de ploaie care nu păreau să se oprească. Se simțea atât de vinovată pentru tot. Știa că lumea o privea ca fiind o iresponsabilă… că nu-și merita fiica… că ar fi fost mai bine fără ea după toate cele pe care le-a făcut… Acum, însă, nu era momentul să se gândească la toate astea, avea destul timp să o facă mai târziu. Va avea în curând tot timpul din lume, dar fiica ei trebuia să mănânce. Intră în sală și descoperi că fata lipsește.
Fetița găsise o ușă întredeschisă. Se strecură hoțește și ajunse într-o încăpere micuță, cu două paturi etajate, ce părea a fi un fel de dormitor. Pe noptieră era o poză cu o femeie frumoasă, brunetă, oacheșă, în halat alb. Părul ei era cârlionțat, atât de frumos! Așa voia să fie și ea când va fi mare, la fel de frumoasă ca acea zână din poză, doar că, momentan, trebuia să se mulțumească cu părul ei prins în două codițe. Vai, și paturile erau așa de moi! S-ar fi putut juca acolo toată ziua! Camera părea făcută pentru ea, parcă era scoasă dintr-un vis! Oare erau și jucării? Nu vedea unde s-ar fi putut ascunde… Poate că erau în acel cufăr din cameră, căci altundeva n-ar avea unde să fie… Se chinui puțin să-l deschidă, însă atunci când reuși văzu ceva ce n-a mai văzut până atunci. Avea un păr blond așa de frumos, zici că era de aur! Și părea atât de reală! Da, asta era cea mai frumoasă păpușă imensă pe care o văzuse vreodată!
– Domnule, domnule care ați zis că aveți nevoie de sârmă!
– Da, tinere! Ce este?
– Pentru ce aveați nevoie de sârmă?
– Pentru ochelarii ăștia, îs defecți!
– Domnule, vorbesc serios! Spuneți-mi pentru ce aveați nevoie de sârmă sau îi spuneți poliției!
– V-am mai spus, pentru ochelari! Îmi cad încontinuu și vreau să le fac ceva să nu mai cadă!
– Domnule, decedata a fost omorâtă cu sârmă! O cunoașteți? Spuneți-mi, o cunoașteți?
– Nu, nu cunosc pe nimeni așa, brunetă, cârlionțată…
– Nevastă aveți?
– Oh, frumoasă femeie! Blondă… Păcat…
– Poate că știe dumneaei ceva… Unde o pot găsi?
– În sicriu… A murit ieri și voia neapărat să fie înmormântată lângă bunica ei, așa că mă plimb cu ea… Da, în sala de bagaje…
– Domnule, sicriul acela e gol!
Lumea începu să se împrăștie din nou la mese. Cine știe ce s-o fi întâmplat… Nu era treaba lor să dezlege mistere, oricum. Mai aveau puțin și acostau și urmau să intervină autoritățile. Nu de morți să-ți fie frică, ci de vii!
Mama nu-și zărea fetița pe nicăieri. Era de negăsit. Parcă intrase în pământ, sau, zis mai bine, parcă o înghițiseră apele. Dacă a căzut? Dacă s-a înecat? Dacă a fost omorâtă?
Tânărul se așezase la masă cu bărbatul. Acesta din urmă începu să toarne din acea sticlă și-i întinse tovarășului un pahar.
– Mulțumesc, dar eu nu beau, domnule.
– Eu da, tinere. O nevastă am și eu, bună, rea, cum o fi, și când își dă și ea duhul – hopa! – dispare din sicriu. Da’ unde s-o fi dus, că doar n-o prins aripi și-o zburat?…
– Domnule, mă scuzați dacă par insensibil, însă ce s-a întâmplat cu nevasta? De ce a murit?
– Asta, tinere, vreau și eu să aflu. Acasă, la noi în orășel, știți și dumneavoastră cănu-i legist, iar ăla care venea de obicei la morți n-o vrut să vină. Zici că nevastă-mea avea vreo ciumă… Eu tre’s-o duc la autopsie, nu s-o-ngrop, că ăștia zici c-ar fi-n concediu…
Sorbi cu înghițituri lungi și lente. Tânărului i se părea cam ciudat acest bărbat, acțiunile lui nu erau firești: cine își cară nevasta de unul singur ca să o ducă la autopsie? Nu mai avea rude, chiar nu era nimeni care să se ocupe? Și de ce-l mințise pentru prima dată, când i-a zis că soția voia neapărat să fie înmormântată lângă bunica ei? Și cum putea să-și repare ochelarii cu o sârmă? Și, mai important, unde era soția, dacă nu în sicriu?
– Domnule, mă scuzați că pun asemenea întrebare, dar dumneavoastră vă iubeați nevasta?
Bărbatul îl fixă cu privirea. Mai luă o înghițitură.
– Frumoasă femeie…
– O iubeați, domnule?
– Ce-i iubirea, tinere? Era gospodină, bună la casa omului…
Sorbi iar din pahar.
– Tinere, dumneavoastră v-ați iubi femeia dacă ați vedea-o cum umblă după altul?… Și ce mai altul! Voinic, frumușel, căpitan de navă.
– Nu știu, domnule…
– Vă spun eu: ați muri de ciudă! zise ridicându-și arătătorul; mâna îi tremura. Ați fi înstare să ucideți.
Femeia alerga prin toată nava, însă în zadar. Întreba în stânga și-n dreapta dacă cineva a văzut o fetiță mai micuță, cu două codițe și șorțuleț cu buzunăraș. Nimeni nu știa nimic. Tot ceea ce primea erau sprâncene ridicate. Simțea că toată lumea o judecă. Cum putea să-și piardă copilul, dobitoaca? Nici nu mai avea unde să caute, așa că urcă la căpitan.
– Bună ziua! spuse ea timid.
– Bună ziua, Eva!
– De unde știți cum mă cheamă? Dumneavoastră nu sunteți căpitanul care e la datorie de obicei…
– Pe nava asta suntem doi. Colegul, însă, a fost puțin ocupat. Ia un loc, Eva… Așa, spune, ce te aduce aici?
– Nu-mi găsesc fata! Și, în plus, știți că o femeie a fost înjunghiată acum nu demult?
– Da, știu că a murit Greta. Păcat de ea! Dar, Eva, pe tine te mai apasă ceva.
– Unde este fiică-mea?!
– Probabil că și-a găsit de joacă… nu-ți face probleme. Acum spune-mi, Eva, ce părere ai?
– Nu-nțeleg.
– Ce părere ai despre o navă care pleacă pe ploaie ducând o femeie tristă, cu o fetiță, un bărbat morocănos, înrăit alcoolic, care-și are nevasta în sicriul din sala de bagaje, un tânăr care se simte înstrăinat, singur… un cadavru proaspăt… și restul lumii?
– De unde știți dumneavoastră toate astea?
– Încă nu te-ai prins… Orice căpitan trebuie să știe ce se află pe nava lui. Eu sunt Căpitanul. Spune-mi, Eva, unde ai vrea să ajungi?
– Acasă.
– Toată lumea vrea Acasă. Simt că tu te grăbești s-ajungi Acasă. Vom ajunge cu toții acolo. Până atunci, Eva, lasă-mă să-ți distrag atenția. Îți plac textele polițiste?
Tânărul privi bărbatul cum înghite păhărel cu păhărel, strop cu strop.
– Domnule, v-ați ucis nevasta?
– Doamne, tinere, cum să zici așa ceva? Da, era o netrebnică, încontinuu mă certa, mă făcea în toate felurile, eu eram reprezentantul unei grădini zoologice. Umbla după altul și lipsea de acasă cu zilele. Mă supăram pe ea foarte des, dar s-o ucid? Cu bune, cu rele, tot femeia mea era, oricât de mult m-aș fi enervat. Tinere, eu, oricât de nebun aș fi, eu știu un lucru: să nu ucizi!
– Atunci unde a fost nevasta înainte să moară?
– Nu știu, probabil la căpitan. Părea foarte supărată. Știți, căpitanul ăla are lipici la femei. Nu m-aș mira dac-ar avea de-a face și cu bruneta înjunghiată…
– Nu, Căpitane.
– Păcat, Eva. Chiar nu ești curioasă ce s-a-ntâmplat cu Greta? Sau cu nevasta celui căruia îi alunecau ochelarii încontinuu?
– Unde este fiica mea?
– E bine. Las-o să se joace. Spune-mi, Eva, ai văzut acel tânăr ce părea distanțat de grupul lui? Da, l-ai văzut. Știi cu ce vă asemănați? Cu mai multe decât crezi.
Femeia îl privi nedumerită.
– Pentru ce trăim, Eva?
Nu știa.
– Nu știi, nu știe nimeni, Eva, cu adevărat. Așa că ne găsim de lucru, Eva. Unii vor să adune cât mai mulți bani, alții să cheltuie cât mai mult; unii vor să facă lumea un loc cât mai plăcut, alții s-o distrugă, să facă războaie; unii îl caută pe Dumnezeu, alții zic că nu există; unii încearcă să studieze până când vor înțelege tainele lumii, alții vor să se bucure cât se poate de viață; unii aleargă după idealuri, alții au renunțat de mult; unii vor să trăiască și-o eternitate dacă se poate, alții caută să plece mai repede; unii vor să se întoarcă la origini, alții cred că nu mai e cale de întoarcere, că suntem cu toții bolnavi; unii fac artă, alții mai scriu din când în când… Spune-mi, Eva, ce ți-ar plăcea să se-ntâmple pe-această navă? Care crezi c-ar fi cea mai interesantă dezlegare a acestui mister? Lumea vrea să citească ceva interesant, Eva. Lumea vrea să citească ceva atât de bun încât să uite de propriile probleme, să uite de propria realitate, Eva. În cărți totul are logică, totul are o rezolvare, totul are o morală, Eva, totul are o interpretare, un sens.
Fetiței îi era din ce în ce mai foame. Se așezase pe un pat și privea la stropii de ploaie. Acolo era mai frumos, mai comod, însă trebuia să-și găsească mămica. Urcă înapoi în sală și se așeză cuminte la masă, căci acolo o va găsi mama ei.
– Spune-mi, Eva, am stricat farmecul poveștii? Trebuie să ofer o dezlegare, o încheiere, să-mi pun personajele în locurile potrivite la momentele potrivite, să ofer indicii, să-i fac să pară vinovați pe cei inocenți și inocenți pe cei vinovați, să ofer soluții inteligente, originale, însă ce mai poate fi original în zilele noastre, Eva? Știi, Eva, nimeni nu știe, de fapt, nimic. Suntem ca un mușuroi de furnici, doar că nu mergem nicăieri. Ne învârtim în jurul cozii, ne credem superiori celor care gândesc diferit de noi, celor care au alte scopuri, alte convingeri. Ne place să ne judecăm, să ne ciondănim, ne place să ne certăm, ne place să ne lovim, ne place să ne ucidem, însă, dacă privești din afară, nu-i așa că e ca un circ? Multă lume încearcă să-și împingă ideile, să influențeze, să convingă. Eu nu zic dacă e bine sau e rău, Eva, eu nu zic nimic, de fapt. Poți observa că și eu fac acum același lucru, Eva, îți prezint convingerile mele, doar că acum, când le spun lucrurilor pe nume, le stric farmecul. Plăcerea trebuie să fie de partea ta, tu trebuie să-ncerci să interpretezi ceea ce vreau să zic. Tu singură trebuie să ajungi la concluzii.
– Căpitane, ce s-a întâmplat cu Greta?
– Ah, ce mă bucur că ai întrebat. Vezi tu, colegul meu, căpitanul Victor, iubește femeile. Avea o iubită brunetă, apoi una blondă, doar că n-a încheiat-o niciodată cu cea brunetă, Greta.
– Și le-a omorât?
– Fii atentă, Eva! Cum să le omoare Victor? El le iubea prea mult pe amândouă.
– Au aflat una de cealaltă?
– Bravo, Eva!
Îi arătă fotografia cu cu o femeie frumoasă, brunetă, oacheșă, în halat alb.
– Ce-ți spune?
– E Greta?
– Da, e Greta. Cu ce crezi că se ocupa?
– Nu știu, Căpitane.
– Halatul alb, Eva!
– Chimie? Medicină?
– Era veterinar.
– Și femeia blondă?
– Nevasta celui cu ochelarii.
– Deci Greta a fost?
Căpitanul zâmbi satisfăcut.
– Da, Greta a omorât-o pe cea blondă. N-am să intru în prea multe detalii, însă cred că te-ai prins că avea acces la seringa potrivită și medicamentul potrivit. Nu știu dac-ai auzit, dar a folosit pentobarbital.
Auzise. Nevasta trebuia să fi murit repede, fără durere, pașnic…
– Nu te-ntrebi cine a omorât-o pe Greta?
– Bărbatul cu ochelarii? A vrut să-și ia revanșa!
– Nu, Eva, el are principii. Fii atentă! Cine o mai iubea pe nevasta lui? Cine am zis că a fost puțin ocupat?
– Dar Victor o iubea și pe Greta!
– Da, dar mintea i-a fost încețoșată pe moment. Nu te întrebi de ce blonda nu era în sicriu?
– A furat-o el?
– Nu, a ascuns-o Greta. S-a panicat când a văzut că bărbatul a luat-o cu el pe navă, așa că a dus-o într-un dormitor mic, într-o ladă, până când va ști ce să facă cu ea…
– Dar nu are sens.
– Știu, Eva. Asta a fost marea ei greșeală. Nu știa ce face, nu s-a gândit atât de departe. Vorbise cu legistul să nu vină. Avea să fie îngropată și cu asta-basta.
– Dar legistul de ce nu a bănuit-o? De ce a ascultat-o?
– Te las să-ți dai tu singură seama. Continuând, Victor s-a întâmplat să fie în apropiere când a auzit ușa de la dormitor deschizându-se. Intră, vede, Greta fuge în sala de bagaje, dă să se ascundă în sicriu, însă Victor apucă o sârmă și-i face felul așa cum era ea, întinsă pe sicriu. Niciunul din ei nu gândea limpede, Eva. Nu avem de-a face cu niște criminali geniali.
Femeia rămăsese pe gânduri.
În sala de mese, fetița își aminti de borcănașul din buzunărel. Începu să se joace cu el.
– Spune-mi, Eva, îți place povestea?
Femeia îl fixă cu privirea. Părea mândru de el.
– Crezi că lumii o să-i placă, Eva? Crezi că e o poveste suficient de interesantă încât să-i facă să uite de problemele lor, măcar pentru un moment?
Se ridică și începu să se plimbe prin micuța încăpere.
– Știi, mai scriu și eu din când în când, Eva. Ți-am mai zis, eu sunt Căpitanul. Doar că niciodată ceea ce scriu nu va fi suficient de bun, suficient de interesant. Gândește-te, Eva! De ce ai încredere în Căpitan? Pentru că el știe unde și cum să te ducă, Eva.
Borcănașul suna de parc-ar avea niște biluțe în el.
– Nu am toate răspunsurile, Eva, însă am puterea să fac să pară că le-am găsit, să le țes cuvânt cu cuvânt. Mi-e ușor să omor cu mâna mea oameni, să le fac probleme, suferințe, dacă asta înseamnă să fac pe cineva să uite de-ale lui. Așa-mi consum și eu incertitudinea, așa ne-o consumăm cu toții, găsindu-ne ceva de făcut, ceva de crezut. Nu pot înțelege de ce omul se comportă de parcă le-ar ști pe toate când nu știe nimic, de fapt.
– Și ce e de făcut, Căpitane?
– Nu pot să răspund, nu-mi permit să răspund. Căpitanul se duce acolo unde vor pasagerii; dacă i-ar lua cu forța unde vrea el, atunci asta nu ar mai fi libertate, Eva. Cred în libertate, Eva. Și în bunătate, Eva. Nimeni nu știe nimic, tocmai de aceea cred că e bine să fim buni unii cu alții, să ne respectăm libertatea, sau, cel puțin, iluzia libertății. Nu știu dacă suntem trezi sau bolnavi, nu știu dacă ar trebui să ne gândim prea mult la astfel de lucruri.
Se așeză pe scaun și privi femeia în ochi.
– Eu i-am omorât pe toți, Eva, iartă-mă. Nu știu dacă i-am cruțat de problemele pe care eu le-am creat sau dacă le-am luat tot ceea ce aveau mai de preț. Nu știu dacă prin simplul fapt că i-am creat le-am adus o mare povară sau i-am binecuvântat. Nu te uita la mine așa, Eva. Știu ce ai de gând să faci. Nu pot face nimic în privința asta, Eva, eu sunt Căpitanul.
Ce putea să fie în borcănaș? Bomboane! Și ei îi era atât de foame! Mami n-ar trebui să se supere prea tare dacă lua și ea câteva de poftă.
– Tinere! Crezi că cineva mi-a omorât nevasta?
Tânărul rămăsese pe gânduri. Se gândea la prea multe, în capul lui era haos… Dac-ar putea să-și limpezească și el mintea… era prea greu să gândești mereu! Oare cei care nu se mai gândesc sunt fericiți? Poate că fix rațiunea era problema lui. Îi ceru bărbatului un pahar… apoi încă unul…
Eva auzi un țipăt de jos. Coborî repede. Lumea era strânsă în jurul mesei la care stătea fiica ei. Fetița zăcea cu capul pe masă și cu borcănelul între degetele încleștate. Se apropie de copilă.
Pe geam, stropii de ploaie se prelingeau ușor, asemenea unor lacrimi. Radioul anunță ora fixă.
– Nu mai durează mult drumul, draga mea. Am ajuns acasă.