![](https://www.zarialbastre.ro/wp-content/uploads/2024/06/WhatsApp-Image-2024-06-18-at-20.19.06.jpeg)
ECCE ADULESCENS!
Ecce homo! Iată omul, iată adolescentul! Un mozaic de visuri, făurit din plămada artei, a ambiției și sufletului plin de candoare. Un vitraliu impunător ce împrăștie nuanțe de speranță peste pânza vieții, pătată de nonculori.
Privește-l pe tânăr! El are în măduva conștiinței inocența copilăriei, un glonț puternic menit să spulbere concepțiile adulților. Mulți dintre ei, prizonieri ai propriilor frunți înguste și ai unui sadic ermetism disfuncțional, își vor impune mereu absurditatea modului lor de gândire: Închide-ți ochii, nu spera la mai mult, aceasta este lumea pe care noi ți-am creat-o. Te vei obișnui, toți au făcut-o! Noi cunoaștem doar jena, permanenta reținere și micul nostru cerc de beton, veșnicul tău templu în care înălțarea spirituală, cea despre care vorbești încontinuu, nu îți este permisă. Îmi pare rău, viața nu este dreaptă!
Însă tânărul, asemenea copilului care nu poate concepe incorectitudinea și care crede că fiecare om trebuie să fie fericit, va întâlni țesutul mort al privirii adultului, pe care i-o va susține demn, replicând: Tu ești cel care poate face ca viața să fie corectă!
O, naiv visător! Nu poți extrage simțirea din străfundurile neființei. Fie-ți mintea precum trupul unei metafore zdrobite sub tălpile unui text științific, însă a cărei esență se zbate să schimbe mesajul, să schimbe lumea!
Mintea și sufletul îi sunt basoreliefuri, iar gândul – însăși coloana infinitului căutându-și sculptorul ceresc căruia să-i reproșeze că nu i-a gravat mai rapid și semnele maturității. Însă ele sunt deja încrustate în palmele lui, căci scriind, creând, tânărul devine părintele pruncului născut din tâmpla lui, renăscând și el odată cu fiecare realizare academică sau cu fiecare taină a universului nou descoperită.
Din păcate, adolescentul, până să devină adult, va fi pierit de mii de ori și lui îi vor fi crescut înapoi mii de noi aripi ori de câte ori ceilalți se vor împiedica de inteligența lui, fiind trântit la pământ. Își va spune: Mă doare copilul din mine, căci el, prin ochii săi puri, nu vede aciditatea spiritelor voastre polemice. Și eu sunt încă pur! Și este, probabil, ultima dată când mai pot fi astfel.
Adulților, abandonați-vă orgoliul și învățați de la tânăr, până nu va fi prea târziu! El este liceanul pragmatic, poate membru în redacția revistei școlii, poate autorul unui manifest al minților neînțelese. El este olimpicul îndrăgostit de litere, simboluri, buze, tablouri, încapsulând infinitul vieții în intimitatea sa, în întrepătrunderea reveriilor cu ludicul.
Iar tu, adolescentule, într-o zi te vei trezi și vei constata că nu mai ești tânăr. De fapt, nu ai mai fost tânăr de foarte mult timp. Există frumusețe și profunzime sub pleoapele oricărei vârste, însă nu poți să nu simți colții regretului și ai dorului cum ți se înfig în suflet când auzi ecoul strigat de adolescentul care ai fost: Te vei întoarce la mine vreodată?
Cenzurarea iubirii
Într-o lume lipsită de dragoste, un sărut este un act de rebeliune. Privim oceanul secat al iubirii cu zâmbete îndoliate, inconștienți de faptul că exact acesta este motivul pentru care viața nu ne mai pare un basm, iar tot ceea ce se află în jurul nostru nu mai este de mult o casă de păpuși.
A dispărut de atât de mulți ani… Noi am alungat-o! La fel de bine ne-am priceput să desfigurăm visurile copiilor, părăsindu-i într-o lume rigidă, pustie, prin care mărșăluiesc mii de euri mecanice, umanoizi care încearcă să prevină prelingerea, prin rănile carcasei lor metalice, a inimii topite, lipsite de iubirea care să îi traseze conturul. Vor încerca să te convingă să îți îngropi sentimentele, însă dacă ele vor fi înmormântate în același pământ din care ai fost creat, nu devii etern prin iubire? Iar tu, copilul cu ochi mari și mâini fragile, ținând un suflet și un felinar, înaintând prin semiobscuritatea arterelor unor roboți, vei încerca să readuci la viață ceea ce ei au ucis în mod deliberat.
Criminalii dragostei au decis că dorințele tale construiesc o utopie. Că trebuie să fii satisfăcut doar cu un strop din râurile iubirii, că apele ei nu ne sunt menite nouă, că nu avem dreptul să cerem mai mult și că acest mai mult nici nu există. Apoi, crezând că au învins, îți vor reproșa că nu iubești și că nu ești iubit fiindcă nu te mulțumești cu puțin.
Atunci, spune-mi, de ce să mă sacrific în numele dragostei dacă ea a pierit încă de la început?
Dar poate că undeva, într-un colț de lume, reflectând în banca unei clase de liceu, un tânăr își dorește să iubească. Enigmatica lui existență este privită cu ochi bănuitori și receptată cu ostilitate, întrucât el simte cu adevărat vibrația unui sărut, curajul său de a simți crescând direct proporțional cu numărul fâșiilor de cenzură cu care este legat. Ocrotindu-și simțirea în poeme, sub cupola de cerneală, cu fiecare răzvrătire nuanțată pe pagini, un critic literar râde în batjocură, iar tânărul îl sfidează, spunându-i: Suntem martorii unei epidemii globale de dragoste pierdută. Crezi că nu știu că încerci să suprimi manifestările a tot ceea ce înseamnă afecțiune? Rușinea în armura ironiei nu ne va aduce sentimentele înapoi. Îmi ceri să scriu despre ceva mai… adecvat, să nu închin altar frivolității. Sigur, însă pentru asta gemetele de neputință ale celor întemnițați în pustiul iubirii trebuie să se oprească, iar pentru a înceta, oamenii trebuie să cunoască mângâierea. Ei nu știu să îmbrățișeze și nu îi va învăța nimeni.
Există în amalgamul modalităților de exprimare a romanticului o simetrie desăvârșită, axe trasate perfect, îmbinări aproape ireale. Nu rămâi frapat de perfecțiunea împletirii degetelor a doi „străini”? De buzele lor care își găsesc culcuș în curburile corecte? Nu este incredibil cum azurul nesfârșit al unor ochi, picând în profunzimea unei priviri castanii, este precum bolta prăbușită pe pământ? O, tu, rătăcitor al cenușiilor meleaguri, al cugetelor înnegrite, cum poți crede că toate acestea sunt elemente ale unui tango vulgar? Și cum aș putea ca eu să nu le las să trăiască și pe hârtie?
Nu este tardiv să ne schimbăm; speranța sălășluiește în acel sărut de care ne este atât de teamă, căci noi încă scriem, încă ne îndrăgostim, încă iubim.