Un veac de singurătate a rezonat în mine cu niște trăiri complicate despre care am știut mereu că există, dar nu aș putea niciodată să le identific sau să le exprim fără să le alterez. Cel mai celebru roman al lui Gabriel García Márquez, publicat în 1967, înfățișează drama condiției umane, așa cum este trăită de cele șapte generații ale familiei Buendía bântuite de o singurătate genetică, mai intensă ca a celorlalți. Trăsăturile membrilor familiei se repetă de-a lungul timpului la cei cu același nume, ei funcționând ca prototipuri. Pe băieți îi cheamă fie Aureliano, fie José Arcadio, iar pe fete Amaranta, Ursula sau Remedios.
Povestea orașului ficțional Macondo, întemeiat de primul José Arcadio Buendía, este o metaforă a istoriei omenirii. Deși inițial edenic, locul nu va putea scăpa schimbărilor, degradării produse de patimile, ambițiile și tristețile umane. Autorul pune în evidență în mod special absurditatea războiului. Pentru ce luptăm? În Un veac de singurătate obiectivele celor două tabere inamice, liberalii și conservatorii, sunt adesea uitate și războiul, purtat cu iluzia unor idealuri ce ni se par nobile și mărețe, se arată a fi mai curând o manifestare a ambițiilor personale, a nevoii de a crede în ceva și a incapacității de a găsi scopul existenței. Colonelul Aureliano Buendía, liberal fiind, recunoaște că a purtat atâtea războaie doar din orgoliu, aproape fără nicio legătură cu idealurile ideologiei liberale. Bătrânețea îl găsește în singurătatea specifică familiei sale, devenit ursuz și taciturn, făurind peștișori de aur, pe care îi topește apoi pentru a-i făuri la loc.
Pe de altă parte, paradiziacul Macondo nu poate scăpa istoriei. Supus procesului de industrializare, în oraș este construită o cale ferată care să îl lege de civilizație și se instalează o companie bananieră care îi exploatează pe localnici. În urma unei revolte, aproape toți participanții sunt uciși, eveniment mușamalizat și șters din memoria colectivă. Se pare că numim civilizare folosirea populației și a resurselor în beneficiul câtorva persoane. Această etapă a „dezvoltării” orașului ia sfârșit odată cu venirea unei ploi ce durează mai bine de patru ani, cu un efect distrugător și purificator deopotrivă, asemenea Potopului Biblic.
În centrul acestor relatări despre istoria orașului Macondo se află universul familiei Buendía, care, construit epic în stilul realismului magic propriu lui Márquez, ni se dezvăluie ca ceva aparte, miraculos și, totodată, ciudat de credibil. Acesta este aspectul ce m-a făcut să simt că romanul este o bucățică lipsă din mine, de care mi-a fost foarte dor fără să-mi dau seama. Narațiunea lui Marquez seamănă foarte mult cu dinamica interioară, întrucât ambele au timpul lor, atât de fluid, care se dilată, pleacă și se întoarce uneori cu nepăsare, dar nu rămâne la noi și se contractă pe măsură ce îmbătrânim (relatarea evenimentelor devine mai alertă odată cu înaintarea spre final, iar pentru noi vacanța de vară devine din ce în ce mai scurtă). Naratorul se concentrează pe un personaj, apoi trebuie să îl abandoneze, la fel ca firul gândirii noastre, și uneori se reîntoarce la el, ca și cum și-ar fi amintit că există, chiar și după moarte.
Personajele înseși par simplificate în substanța lor umană, cu atitudini și comportamente stranii și repetitive, încât nu prea știi ce e în capul lor. Dar nu îi reducem și noi pe oameni când ne gândim la ei? Ochi, nas, păr, corp, glas, gesturi, cuvinte cărora le asociem câteva însușiri… Dar firul existenței lor interioare ne este necunoscut, dureros de inaccesibil; nu știm ce este, de fapt, în capul nimănui. Ne putem doar închipui. Naratorul își mai amintește uneori de aceste personaje și le descrie stările într-o manieră atât de neobișnuită, uneori prin cuvinte și fraze atât de directe și neașteptate, încât nici măcar nu pare cu putință ca cineva să trăiască așa. Marquez pare că acceptă imposibilitatea redării conținutului uman, dar nu-l ignoră, ceea ce mi-a plăcut foarte mult. De ce să te prefaci că înțelegi pe cineva, când nu o vei putea face cu adevărat perfect niciodată, de ce să scrii ca și cum ai face-o? Citind, am simțit că aceste personaje cu trăiri neverosimile și aparent nemotivate, povestite în treacăt, foarte degajat și natural, au fost în mod paradoxal singurele pe care le-am înțeles atât de bine vreodată.
Familia Buendía este condamnată la singurătate, dar mai degrabă așa suntem toți. Izolați în corpuri, fugind după idealuri care, privite din unghiul eternității, nu au niciun sens. Unii dintre noi sunt ambițioși ca Aurelienii, alții înnebunesc ca José Arcadio când descoperă că timpul este ciclic, ne regăsim în Amaranta, care nu și-a permis niciodată să iubească și s-a pedepsit aspru pentru asta, sau în frumoasa Remedios, prin ciudățenia și alienarea noastră.
Un lucru pe care Ursula, soția primului José Arcadio, îl observă des la membrii familiei când îmbătrânesc este obiceiul de a face doar pentru a desface și a face iar. Acest aspect denotă lipsa unui sens al acțiunilor, constatarea lipsei de sens a vieții înseși, după ce idealurile tinereții s-au dovedit deșarte. Cum ar fi să trăim pentru ceva mai presus de convingerile și interesele noastre egoiste, să ne altoim realmente firul existenței, gândurile și trăirile cu ale unui alt om?… Dar asta nu e posibil. Și ne resemnăm. Asta nici n-ar fi iubire. După ce am citit romanul, am început să cred că iubirea adevărată este singurătate împărtășită.
Un veac de singurătate este o carte specială, imposibil de cuprins, după părerea mea, într-o scurtă recenzie. Este specială întrucât vorbește despre necruțătoarea trecere a timpului, despre predeterminare, soartă, moarte, singurătate și toate aspectele care îl condiționează pe om. Vorbește despre toate acestea atât de consolator și de natural, încât viețile noastre ni se par, după ce terminăm cartea, mai frumoase.
Citește și: Călătorie în timp cu priveliște la Zări Alb Astre
