Orice coborâre în infern poate fi suportată,
dacă paradisul culturii e cu putință. (Constantin Noica)
În anul 1983 vedea lumina tiparului Jurnalul de la Păltiniș – un model paideic în cultura umanistă de Gabriel Liiceanu. Acest pseudojurnal, care urmărește intervalul temporal 1977 – 1981, descrie experiența unui grup restrâns de tineri discipoli ai filosofului Constantin Noica, în frunte cu autorul jurnalului, în preajma maestrului lor, la Păltiniș.
Cred că este esențial să spun câteva cuvinte despre contextul socio-istoric, complet potrivnic apariției unui asemenea testament cultural al unui mare spirit universalist, dar totodată idiomatic, cum a fost cel al lui Constantin Noica. Anii ’80 au fost caracterizați de convulsiile de pe urmă ale regimului comunist care, în încercarea disperată de a se menține la putere, a recurs la toate mecanismele existente ale represiunii, cenzurând, mutilând cultura, spre a se legitima cu orice preț și spre a crea o stabilitate iluzorie. Au fost anii teribilelor penurii de alimente și ale cultului personalității exacerbat până la ultimele lui consecințe: alăturarea lui Ceaușescu personalităților din istoria românilor și crearea unor artificiale și grotești continuități între „domnia” lui și cea a domnitorilor medievali, de pildă.
În paralel cu toată această aberație istorică petrecută în anii ’70 – ’80, Constantin Noica încuraja la Păltiniș, printre brazi crescuți pieziș, o desprindere de viața istorică, ceea ce, în contextul social dat, însemna viața trăită în comunism, propunându-le discipolilor săi lecturi din marii gânditori ai tradiției intelectuale europene și oferindu-le lecții de limbi clasice și de germană. Mediul creat la Păltiniș era atât de diferit față de tabloul social general, încât Emil Cioran comenta într-o scrisoare către Gabriel Liiceanu că „Un străin care ar citi Jurnalul ar putea crede că, în anii aceea, oamenii din România nu făceau altceva decât să se piardă în meditații atemporale”.
Deși cartea nu a avut o misiune explicit disidentă, autorul ferindu-se să polemizeze de-a dreptul cu regimul, ea a insipirat o speranță pe care, poate, oamenii născuți după ’89 și cei care nu au trăit fenomenul comunist nu ar înțelege-o; speranța consta în prezentarea unei lumi străine cu totul abjecției, mizeriei materiale și spirituale a vieții trăite în minciuna comunistă. Poate exact prin această dimensiune mântuitoare Jurnalul își păstrează vitalitatea.
Cum poate fi citit și interpretat Jurnalul de la Păltiniș?
El este în primul rând o declarație de dragoste la adresa maestrului care a marcat tinerețea discipolului, dar, în final, consemnează și despărțirea firească, fecundă, aproape inevitabilă dacă influența maestrului a fost benefică, de acesta. Ca orice text paraliterar, el ajunge să și „mistifice” experiența, astfel că Noica este rupt cu totul de dimensiunea lui istorică, devenind un personaj. Cum scria în recenzia sa Ion Negoițescu: „Mistificând fără să vrea, încercând să demistifice tocmai din teama de a nu mistifica, Gabriel Liiceanu a fost constâns de însăși dimensiunea proprie mentorului său să-l remodeleze în planul literaturii.”
Noica ne este dezvăluit, în fond, ca o figură enigmatică prin dimensiunea vieții lui și, uneori, contradictorie. „Ahoreticul”¹ Noica le vorbește discipolilor despre somnambulajul fecund, despre cum intelectualul, om al spiritului, nu trebuie să intervină în viața socială a comunității, misiunea lui fiind una aproape mistagogică. Când Andrei Pleșu scrie un articol intitulat Rigorile ideii naționale și legitimitatea universalului, un articol cu un caracter evident coroziv, îndreptat împotriva mitologiei comuniste, Noica se arată îngrijorat de atitudinea lui subversivă, denunțând eticul gol caracteristic oricărei răbufniri a tinereții. Pentru Noica nu era admisibil să te iei la trântă cu meteorologia dacă afară ploua, nu te puteai revolta pentru așa ceva. În accepția lui, misiunea omului era să nu-și rateze destinul din cauza contextului social. Cu cât mai dure condițiile, cu atât mai bine pentru afirmarea spiritului: Pentru viața spirituală, condițiile bune sunt proaste.
Într-o încercare de psihanaliză, putem considera această detașare a lui Noica de contextul social ca fiind rezultatul celor zece ani de arest la domiciliu și al celor șase ani de închisoare, în care a experimentat atrocități indicibile sau a fost martorul lor. Nu putem trece cu vederea, așadar, acest episod de o mare importanță biografică.
Din cauza unui trecut tulbure, legat de mișcarea legionară, pentru că era în corespondență cu doi dintre cei mai de seamă intelectuali ai exilului românesc, Mircea Eliade și Emil Cioran, și pentru că ținea prelegeri despre Goethe, Hegel și idealismul german, Noica a fost considerat un pericol de către recent instalatul regim comunist de la București. Așa că, în 1948, este arestat la domiciliu, la Câmpulung, unde își petrece următorii zece ani ai vieții dând meditații, chiar și la sport, după mărturia proprie, pentru a se întreține. De asemenea, în acești zece ani Noica a avut interdicție de a scrie, fiind urmărit cu strictețe de Securitate. În 1958 se produce și inevitabila arestare a lui Noica și a altor intelectuali de seamă, printre care Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt, Sergiu Al-George, Simina Mezincescu și mulți alții; o listă selectă de personalități ale culturii române, care va lua numele de „lotul Noica-Pillat”.
Anul 1958 marchează și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României, autoritățile române convingându-l pe Nikita Hrușciov să facă acest pas. Însă, într-un gest de total servilism al regimului Dej față de URSS, pentru a-i demonstra Moscovei loialitatea absolută și a dezminți orice fel de deviaționism de la linia PCUS-ului, se ia decizia de a-i condamna pe intelectualii din elita românească la ani grei de închisoare, printre aceștia numărându-se și cei din lotul Noica-Pillat. Această decizie a fost luată și preventiv, pentru a evita o posibilă revoluție anticomunistă, cum a fost cea din Ungaria din 1956, înecată în sânge de tancurile sovietice.
Pentru a înțelege ce metode brutale s-au folosit în anchetarea lotului Noica-Pillat e destul să amintim că, de pildă, Mihai Rădulescu, membru al acestui lot, a murit în timpul anchetei din cauza bestialității bătăilor care i-au fost aplicate. Nu numai tortura fizică, ci și cea psihologică a fost un mijloc de constrângere la delațiune a celor anchetați.
Un episod mai puțin știut al biografiei lui Noica e cel al ieșirii din închisoare, când un sentiment de culpă profundă l-a copleșit, filosoful considerându-se vinovat de destinele sfărâmate ale membrilor lotului ce i-a purtat numele și gândindu-se chiar să se sinucidă. A găsit, însă, o soluție filosofică la impasul uman în care vremurile dramatice îl aruncaseră: retragerea din istorie în spațiul reflecției.
Asumând această conduită existențială, Noica ajunge, totuși, să se facă vinovat de păcatul încălcării ei, un păcat capital, devenit pentru el inacceptabil, acela de a coborî din lumea spiritului în cea socială, prin proiectul „Păltiniș”. A fost o întoarcere în real nu lipsită de riscuri, cărora gânditorul le-a făcut față, însă, cu abilitate. Când puterea încearcă să-l determine să-l ademenească pe Mircea Eliade să revină în țară, Noica răspunde enigmatic, cu demnitate, că, întrucât avem 22 de milioane de locuitori în România, deci un geniu la un milion, îl avem pe Eliade replicat de 22 de ori. Nu e nevoie să se întoarcă din exil.
În viziunea lui Noica, se impunea urgent refacerea elitei intelectuale decimate de comunism, iar pentru asta nu trebuia făcut altceva decât să căutăm tinere speranțe pentru cultura română și să le antrenăm spre a face performanță culturală. Un proiect care sună fantezist, ba chiar utopic, dar în care Noica a crezut cu îndârjire și pentru care a luptat cu înfrigurare. Gabriel Liiceanu relatează în jurnal că „După articolul din «Ramuri» cu Cei douăzeci și doi și cultura de performanță, începuse o campanie dezlănțuită de recoltare a geniilor viitoare. Colindase Sighișoara, Timișoara și avea în vedere Craiova și Iașul pentru a trece în revistă tinerii de viitor între 25 și 28 de ani. Alcătuise dosare pe orașe, în care se afla trecută pe fișe situația fiecărui tânăr cărturar, prinsă pe două rubrici: «Ce știe» – «Ce-i trebuie»…”
Cred că ceea ce ține de fibra intimă a Jurnalului este tocmai dezbaterea despre cultură. Pentru Noica, omul care caută mântuirea o poate găsi doar în cultură, iar mai ales în lumea comunistă care amenința evacuarea culturii din peisajul vieții omului, lăsând un vid absolut, ea trebuia apărată cu abnegație. Gabriel Liiceanu explică în finalul jurnalului: „Dar ce însemna cultura în limbajul Păltinișului? Mai presus de orice un joc cu nume de autori, cu citate și cuvinte. Ea înseamnă alfabetul unei civilizații, selecția operată vreme de milenii a valorilor umanității pe care comunismul era pe cale să le evacueze în numai câteva decenii de existență. Miza culturii devenea, în consecință, enormă. De vreme ce acele valori ne întemeiaseră ca umanitate, cultura conducea direct la salvarea ființei noastre de oameni și la însăși continuitatea omenirii civilizate.”
Întregul Jurnal este presărat de o anecdotică bogată, dar dublat de teme profunde, care au măcinat întreaga istorie a gândirii. De pildă, aflăm că la finalul fiecărei șederi păltinișene se făcea bilanțul săptămânii. Într-una dintre seri era comentată o lucrare de logică a unui membru al cercului de la Păltiniș, discipol al lui Noica, Sorin (Sorel) Vieru; în încheiere, Noica îi dă sentențios momentului magnitudine istorică: „Vedeți dragii mei, pesemne că acum, în Franța, se cunoaște deja rezultatul alegerilor. Dar eu cred că adevărata istorie nu s-a petrecut acolo, ci mai degrabă în cămăruța noastră de mansardă, unde l-am judecat pe Sorel, unde am arătat că limitele lui sunt limitele instrumentelor lui și unde ne-am rugat pentru mântuirea sufletului lui logic.”
Una dintre marile temeri și obsesii ale lui Noica a fost că popoarele care n-au produs cultură au dispărut, exemplul hitiților și al etruscilor fiind elocvent. Filosoful avea ideea fundamentală a afirmării idiomaticului în vederea obținerii universalului și nu simpla exacerbarea a idiomaticului în stil naționalist-legionar, cum este prost înțeles de multe ori.
Cred că demersul lui Noica a avut reverberații în epocă pentru că s-au făptuit isprăvi culturale importante. Una dintre marile performanțe culturale realizate de „cercul păltinișean” a fost traducerea integrală a lui Platon, numeroase traduceri din Martin Heidegger, făcute sub atenta îndrumare a lui Noica. Fără să exagerăm, putem spune, așa cum o face și Gabriel Liiceanu, că în istoria recentă a românilor (istorie care pentru Noica însemna istoria culturii unui popor), după momentul Maiorescu și cel al generației interbelicilor români, istoria ar trebui să consemneze momentul Noica.
¹Ahoretia descrie, conform lucrării lui Noica Șase maladii ale spiritului contemporan, o boală lucidă a spiritului, care înseamnă lipsa oricărui fel de determinații, materializată printr-o viață retrasă.
