Două universuri
Ar putea membrana alveolei cosmice să susțină viața pe Terra?
Precum un fragment de rugăciune
Și explozia de galaxii încolțite pe hematii
Ar putea hrăni iubirea.
Din teluric se adapă
Țesutul dragostei degenerate.
Locul ei nu e aici, printre inimile reci, deșarte.
Iar sărutul
E perfecta încrucișare a două orbite sângerânde.
Preludiul –
Supernova prăbușită pe Pământ, cuprinsă în palmele flămânde.
Moartea iubirii
Este extracția fisurii unei îmbrățișări din plămânul cunoașterii prin care se prelinge firul
luminii necrozate.
Tu încă nu ai înțeles?
Universul a născut
numai atingeri
nepătate.
Păcatul strămoșesc
Când mi-am gravat pe piept numele tău
Păcatul nostru s-a scurs din noi
Înapoi
Către părinți
Precum refluxul sângelui a mii de generații
Cutremurând
Coroanele de sfinți.
Iartă-ne îngemănarea trupurilor, grotesc tablou de minți turbate!
Suntem genomul rușinii mutilat
Și puritatea răstignită pe suflete îndoliate.
Astăzi, sub arcada anilor,
Pe pagini am îngenuncheat
Păcatul
Cu inocența îmbăiată în fântânile cerești.
Privește-mă în ochi, tu, critic literar!
Scriu tot ceea ce nu vrei să citești.
Golgota
Am strâns cămașa mea în pumni și ți-am șters sângele cu ea,
Iar tu cu membre dislocate mi-ai atenuat căderea
Ca să renasc din tine.
Ești eșarfa mea pătată și genunchii mei izbiți de stânci
Și crucea coborâtă de pe Golgota.
Ești o umbră și un pas,
o mamă și un fiu,
Un mântuitor și un mort.
Opiu
Suntem căutători de opiu în împletituri de inimi şi de buze,
în braţe încâlcite,
în aroma trupului unui străin,
plăcută e căderea în genunchi
în faţa blândei toxicomanii
şi cât de simplu-i să te rătăceşti
în oceanul de cuvinte neuroleptice
rostite de o voce care,
de fapt,
îţi e străină.
Ce simţeam când mă simţeai?
Eu ce-am iubit când mă iubeai?
A tresărit
cu adevărat
vreuna dintre inimi?
Sau ne injectăm orbeşte drogul
pentru ca abia apoi să încolţească pseudosentimentul?
Un ultim poem
Pe harta pieptului meu a nins cu sateliți
Care caută în disperare semnele de viață.
Mi s-au surpat încheieturile,
Iar gleznele au încetat să scoată apa din fântânile melancoliei.
Sunt aurora stinsă din irisul ochiului veșnic
închis al poetului
înmormântat sub roca fierbinte
de pe Venus.
Mă voi târî afară pentru tine
Cu aripile atârnându-mi îngreunate de Mercur
Și cu aura-mi de înger din inele de Saturn.
Ca să te scriu pentru o ultimă oară,
Și să fii tu Luceafărul ce scoate sufletele din mormânt.
Tu, poemul meu,
Tu, copilul meu.
(Ilustrație de Irina Papacostea)
Citește și: (Pre)viziuni împlinite: Întâlnire cu Noland Arbaugh