De la un timp îmi privesc viața ca dintr-un balon plutind deasupra capului meu, sensibil la orice pală mai puternică de vânt și intimidată de crengile ascuțite ale copacilor care m-ar putea sparge, lăsându-mă astfel pierdută de corp. Acest corp, corpul „meu“, de care sunt legată printr-o panglică subțire, roz, fragilă, îmi creează, până la urmă, un simț al identității, al aparținerii la o anumită categorie: om.
Deși doar de curând a devenit un sentiment repetitiv, la care mă întorc tot mai des, îmi amintesc anumite episoade asemănătoare de acum câțiva ani. În timp ce vorbeam, capul, mâinile și picioarele îmi deveneau ușoare, gata să își ia zborul și să mă lase cu propoziția rostită doar pe jumătate, de parcă izvorul cuvintelor adevărate a secat brusc. Realitatea devenea un vis, în care mă plimbam fără scop, fără cap, fără emoție. Mult timp am trecut cu vederea această senzație ciudată care mă înstrăina de tot ce știam a fi „real”, sperând să dispară de la sine. Deseori chiar așa se întâmpla, dar amintirea acelor momente derutante m-a făcut să mă întreb dacă mai există cineva care să treacă prin aceleași stări. Poate că totul se întâmplă, de fapt, doar în imaginația mea. După o simplă căutare pe Mereu-Salvatorul-Google am înțeles că acest lucru ar fi exclus (și chiar de aici vine salvarea, dar despre asta vorbim mai târziu).
Derealizarea și depersonalizarea sunt două tulburări disociative* care se caracterizează prin pierderea contactului cu mediul înconjurător, respectiv cu propria persoană. Te poți simți detașat de corp, de gânduri și de propriile acțiuni, devenind un simplu observator al vieții tale. Percepi tot ce te înconjoară ca fiind ireal, ca într-un vis sau ca într-un film din scenariul căruia nu poți evada. Ca să mă înțelegi mai bine, voi recurge la o comparație uzuală și cât se poate de banală, dar sugestivă: asimilează-ți corpul și întreaga persoană cu o casă în care trăiești de când te-ai născut. Ei bine, depersonalizarea poate face ca această casă să pară închiriată temporar de un străin. O casă în care nu mai știi crăpăturile din pereți și nici unde scârțâie podeaua. O casă a amintirilor surde ale copilăriei. O casă a ecourilor.
Majoritatea persoanelor care se confruntă cu aceste tipuri de tulburări suntem chiar noi, adolescenții. Deși cauzele dezvoltării acestora nu sunt încă bine cunoscute, este ușor de imaginat faptul că anxietatea și stresul asociate perioadei de continuă schimbare și formare a personalității pot doar contribui la o stare de îndoială și dezorientare. Pentru unii, aceste tulburări se manifestă prin episoade scurte, în timpul cărora „marginile“ corpului lor par să se dizolve, iar tot ce era limitat de acestea se scurge, se omogenizează, pierzându-se printre alte corpuri și obiecte fără margini. Iar apoi, ca și cum în acea mare învolburată de materie vie ar exista doi poli de magnet de același fel, corpurile se resping și se scufundă înapoi în propriul contur. Pe de altă parte, unele episoade sunt lungi. O persoană se poate simți deconectată de sine timp de săptămâni, luni sau ani, interval în care se obișnuiește cu lipsa unei identități prin „dizolvarea marginilor” sale, dar este conștientă de faptul că ceea ce simte este atipic.
Într-o zi, scrollând pe tiktok, am dat de o persoană care descria perfect aceeași evadare involuntară din realitate pe care am ajuns să o cunosc destul de bine. Deși prima mea reacție a fost una de scepticism (Vă rog, nu mai luați de bun tot ce auziți pe tiktok!), citind comentariile mi-am dat seama că tocmai găsisem un nume pentru ceea ce trăiam. Am fost ușurată că nu eram singură, nu m-am mai simțit atât de fragilă și asta mi-a oferit alinare. Astfel am învățat că cel mai bun lucru pe care îl poți face în această situație este să vorbești deschis despre ceea ce simți. Odată cu vulnerabilitatea, vin satisfacția și recăpătarea încrederii în sine. Un obstacol impus de zidurile propriei conștiințe nu te va face niciodată mai puțin om, mai puțin demn de a avea acel spațiu sigur în care știi că ești ascultat.
Cu toții ajungem să ne întrebăm dacă lumea în care trăim este cu adevărat reală. Oare totul este o simulare? Oare tu ești singura ființă cu conștiință? Ești chiar tu, Truman? În încercarea de a găsi nu neapărat o explicație, cât un strop de speranță și consolare, îți propun următorul paradox: Dacă un copac cade într-o pădure fără a se afla nicio persoană în preajmă, va face el zgomot?
Întrebarea de mai sus îi pune pe gânduri pe mulți filosofi, fizicieni și chiar oameni simpli care se confruntă cu descifrarea lumii inobservabile, acea lume care este, de fapt, esența înțelegerii a ceea ce noi considerăm a fi real. Răspunsul ar fi că nu, copacul nu va face niciun zgomot atâta timp cât în apropierea lui nu există nicio ureche care să îl audă. Sunetul este prin definiție senzația produsă asupra organului auditiv de către vibrațiile materiale ale corpurilor și transmise pe calea undelor acustice. Așadar, dacă nu există urechi care să audă… nu există zgomot. De bun simț, nu? Ce am vrut să spun prin fraza de mai sus este faptul că lumea devine reală prin tine, prin cel care o percepe, tocmai prin universul labirintic al minții tale.
Cum se depășește tulburarea disociativă a derealizării? Pe lângă purtarea unor conversații deschise (nu numai cu cei dragi, ci și cu un expert) și înțelegerea acestui paradox, un prim pas spre vindecare este să accepți acele sentimente, mai degrabă decât să te pierzi în ele, încercând să găsești ieșirea. Agață-te de senzații, gusturi și mirosuri, de orice îți face corpul să simtă. Deși motivul este neclar, muzica este lucrul care mă aduce de cele mai multe ori cu picioarele pe pământ. E curios cum muzica, ceva atât de necesar și totuși lipsit de sens în fața celorlalte nevoi vitale, te reconectează cu viața.
Dacă ai citit până aici tot ce mintea mea a putut traduce în cuvinte despre această experiență și nu ești convins, nu pot să te condamn. Mie însămi îmi este greu să accept lucrurile așa cum sunt, faptul că nu voi ști niciodată dacă măcar un strop din ce am scris în acest articol este autentic. Am încercat să găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie ceva atât de abstract, dar adevărul este că fiecare persoană are o umbră, o teamă ascunsă în spatele scânteii care ne face să ardem, să ne permitem să existăm. Așa că tot ce ne rămâne de făcut este să strângem de pe jos firul gândurilor noastre, marginile corpurilor lăsate în urma furtunii și să le dăm altă formă, să ne jucăm cu ele sau să le mestecăm printre măsele până devin un nou eu, un nou tu.
*Tulburările disociative sunt caracterizate de o întrerupere sau discontinuitate în integrarea normală a conștiinței, memoriei, emoțiilor, percepțiilor, reprezentării corporale, controlului motor și comportamentului.
