Când este omul cuprins de o nostalgie mai profundă, de o conștientizare mai puternică a propriei existențe și a misterelor ei decât noaptea, privind stelele? Este interesant cum, expus în fața imensității cerești, își simte nimicnicia în raport cu distanțele pe care nu le poate cuprinde cu gândirea, de la el până la stelele privite și dincolo de ele, și, în loc să-l descurajeze, sentimentul trezește în el fiorul dorinței de a le explora, de a-și face un loc printre stele.
Poate chiar această antiteză între infinitatea Cosmosului și efemeritatea trăirilor din universul interior a inspirat crearea filmului Interstellar, așa cum îl vedem astăzi, la zece ani de când a apărut. Regizorul Christopher Nolan a declarat în mai multe interviuri că dorința de a-l realiza a apărut după ce a citit un scenariu scris de fratele său, Jonathan Nolan, inițial pentru Steven Spielberg, întrucât prin acesta i s-a arătat „oportunitatea extraordinară”, cum a numit-o el, de a spune o poveste despre legăturile intime dintre oameni în raport cu fenomenele cosmice și evenimentele cu impact asupra sorții omenirii. Astfel explorarea Universului devine în Interstellar o cale de a ne întoarce asupra naturii umane și de a reflecta asupra ei, căci ce semnificație ar mai avea orice eveniment, oricât de important, dacă nu ar exista conștiința umană care să i-o ofere?
Inițial, filmul ne înfățișează o lume dintr-un viitor sumbru, în care planeta Pământ nu mai are resurse să susțină viața, transformându-se treptat în deșert. Joseph Cooper (interpretat de Mathew McConaughey), fost pilot NASA, și tată a doi copii, este nevoit să practice agricultura, contrar aptitudinilor și aspirațiilor sale, întrucât societatea are nevoie de fermieri. În urma unei furtuni de praf, în camera lui Murph, fiica cea mică a lui Cooper, are loc o anomalie gravitațională. De-a lungul timpului în acest loc au mai avut loc fenomene stranii (cauzate de, cum obișnuiește Murph să spună, „fantoma ei”), de pildă cărțile cădeau fără motiv din bibliotecă. De data aceasta praful adus de furtună se așază în linii pe podeaua camerei. Descifrând niște coordonate, Cooper merge din curiozitate în locul indicat de acestea și ajunge la o bază NASA care își continua activitatea în secret, deși fusese desființată oficial din pricina lipsei de fonduri.
În aceste împrejurări Cooper este recrutat, alături de încă trei oameni de știință, pentru o misiune de salvare a omenirii. Aceasta presupune călătoria prin Gargantua, o gaură de vierme, într-un alt sistem solar și vizitarea a trei planete despre care au fost informați de trei astronauți trimiși anterior că sunt locuibile, precum și salvarea lor. Totuși, nu se știe cât va dura expediția, iar Cooper este nevoit să-și abandoneze copiii pentru a salva omenirea. Povestea devine zguduitoare pe măsură ce lucrurile nu merg cum au fost planificate și eroul trebuie să aleagă între supraviețuirea speciei și revederea fiicei sale.
Considerat de mulți cinefili și critici de film drept un etalon al genului SF, O odisee spațială modernă, Interstellar a fost mai ales lăudat pentru acuratețea științifică. Kip Thorne, laureat Nobel pentru Fizică în 2017, a lucrat împreună cu Christopher și Jonathan Nolan la scrierea scenariului. În continuare ne-am propus să vă explicăm câteva aspecte științifice interesante care fac din Interstellar mai mult decât un film SF.
Găurile negre… ce sunt acestea de fapt?
O gaură neagră este un obiect stelar cu o masă foarte mare, de miliarde de ori masa Soarelui nostru. El are un câmp gravitațional atât de intens, încât nici măcar lumina nu atinge viteza necesară pentru a scăpa. De aceea gaura neagră apare ca o sferă întunecată înconjurată de un disc luminos. În această zonă din spațiu materia este condensată într-un spațiu infinit de mic, numit singularitate (termen folosit și în film). Deși aceasta este infinit de mică, există găuri negre cu diametrul de până la 400 de unități astronomice (unitatea astronomică este distanța de la Soare la Pământ, adică aproximativ 150 de milioane de kilometri). Masa acesteia este concentrată într-un punct, dar sfera ei de influență gravitațională (sau orizontul găurii negre) se întinde până la aceste distanțe. Diferența dintre o gaură neagră și cea de vierme este că aceasta din urmă este doar ipotetică și se crede că face legătura cu o altă galaxie, pe când prima chiar există.
În jurul găurii negre se află discul de acreție, format din materie foarte încinsă, ce atinge temperaturi de până la câteva milioane de grade Kelvin. Aceasta se rotește în jurul orizontului găurii negre, puțină materie căzând în interiorul găurii, energia ei fiind adăugată la cea deja deținută de gaura neagră. Noi putem să observăm acest disc întrucât este foarte strălucitor. Singurele poze pe care le avem cu aceste obiecte stelare sunt cu discul de acreție și, în centrul lui, cu o zonă întunecată.
Modul în care o gaură neagră se vede din depărtare în Interstellar a fost inițial considerat nerealist. Însă, după câțiva ani de la lansarea filmului, în urma unor cercetări, s-a dovedit că predicția filmului a fost, de fapt, corectă. La trecerea protagoniștilor prin gaura de vierme, contrar așteptărilor publicului, aceasta nu are o forma circulară, ca un portal, ci apare sub forma unei sfere, ce înglobează și proiectează pe suprafața ei celălalt capăt. La trecerea prin gaura de vierme chiar spațiul și timpul, care sunt baza realității noastre, se curbează în jurul lor și oferă aspectul unui tunel.
Dilatarea temporală
Aceasta a fost descoperită de Albert Einstein în 1915, odată cu teoria generalizată a relativității. El a descoperit că, în funcție de cât de aproape ești de o gaură neagră sau de intensitatea câmpului gravitațional, timpul curge mai încet pentru tine. În film acest fenomen este scos în evidență și are loc pe Planeta lui Miller, cea mai apropiată de Gargantua și prima pe care o vizitează echipa de cercetare. Fiecare oră petrecută pe planetă este echivalentul a șapte ani de pe Pământ. În câteva ore trăite aici de exploratori, la bordul stației spațiale aflate în afara câmpului gravitațional intens anii se succed cu o viteză foarte mare, astfel încât la întoarcerea lui Cooper, care nu îmbătrânise deloc, pe stație trecuseră 23 de ani.
Aceste aspecte științifice și dramatismul lor impresionant pălesc, totuși, în fața experiențelor umane. Nevoia de a fi cu alți oameni, în societate, și dorul de casă intră în contrast cu ambiția de a ști mai mult, de a explora. Iubirea, cel mai puternic sentiment, este singura ce transcende dimensiunile, timpul și spațiul.
Interstellar este un film de acțiune, un film SF, dar este în egală măsură o meditație asupra a ceea ce ne face oameni, asupra emoțiilor noastre. Este sugestiv faptul că atunci când Hans Zimmer a realizat coloana sonoră a filmului nu știa că acesta avea să fie despre călătoria în spațiu. Christopher Nolan l-a rugat, de fapt, să compună ceva pentru un film despre relația dintre un tată și fiica sa.
Sperăm că am reușit să vă convingem să vizionați Interstellar (ne-am străduit să nu dăm spoylere) sau că măcar v-am dezvăluit câte ceva despre măreția acestui film care i-a impresionat timp de zece ani pe iubitorii de cinema și pe oamenii de știință, pe copii și adulți, film care îmbină atât de bine știința cu sentimentul adânc ce ne cuprinde când privim stelele.
