După o ploaie măruntă și molcomă a unui început de toamnă străveziu, niște bieți răzvrătiți fără vlagă se adună în Cabinetul de română într-o întrunire cvasi-subversivă, pentru a pune la cale un plan împotriva cenzurii transcendente. Idei șoptite și gânduri rostite răspicat fac înconjurul sălii, iar mințile tinerilor conspiratori lucrează fără încetare, inimile lor tânjind la o sentință edificatoare. În final, jurații sunt desemnați și verdictul este pronunțat: cenzura nu poate fi anihilată, însă – foarte important! – poate fi tulburată, făcută să se clatine pe soclul ei de marmură. Aproape imperceptibil, dar semnificativ, se clatină… La „Conspirația culturii”, romanul dostoievskian Frații Karamazov a fost lectură obligatorie pentru fiecare biet răzvrătit. Desigur, pentru a elimina orice urmă de dubiu al celor ce nu au fost de față la întrevederea uneltitorilor din Club, nu ne vom limita la a emite un postulat, ci vom demonstra ce e de demonstrat, atât cât se poate în câteva rânduri.
Europa îl are pe Hamlet, noi nu avem deocamdată decât Karamazovi!, rezumă procurorul în timpul acuzării publice a lui Dmitri, spre delectarea tuturor celor prezenți la judecată.
Cine sunt Karamazovii și de ce ne fascinează povestea lor? Karamazovii, atât de diferiți în aparență, au sufletele construite pe același fundament: dorința aprigă de a trăi. Ei exprimă însuși spiritul slav, în toată măreția lui torturantă, tragică; rupt între trăiri contradictorii, între două abisuri, spiritul slav e modelat altfel, tânjește la o viață cucernică, sub egida lui Dumnezeu, și, în același timp, la o viață lumească dezlănțuită, trăită în pasiuni carnale. Fratele cel mare, Dmitri, este hedonistul, păcătosul perfect conștient de depravarea lui, cel care există prin simțuri și pentru simțuri, omul violent, brutal. Ivan, raționalistul, ale cărui ipoteze cinice îi fac pe toți să se cutremure, e dezgustat atât de fratele său, cât și de tatăl lor, părintele desfrâului. Alexei (Aleoșa) este omul religios, spiritual, care trăiește în asceză, pentru elevarea sufletului, singurul a cărui moralitate nu poate fi pusă la îndoială.
Pentru a expune complexele relații dintre tată și copii și dintre frați ar trebui să ne rezervăm mai mult decât o cronică, mizând, în același timp, pe răbdarea cititorilor. Pentru a evita, totuși, prezentarea lungă la care profunzimea romanul ne îndeamnă, ne vom limita la a aminti de egoismul lui Feodor Pavlovici Karamazov, tatăl celor trei băieți, omul pentru care satisfacerea instinctelor a fost mai importantă decât îngrijirea copiilor săi, omul atât de ahtiat după bani, după femei, după plăceri, încât se războiește cu fiul cel mare pentru a le obține. Vom menționa și ura lui Dmitri față de tatăl lui, motivată de moștenirea maternă pe care Feodor Pavlovici nu a vrut să i-o dea și alimentată de iubirea ambilor pentru aceeași femeie: Grușenka. Vom pomeni și de repulsia pe care cei doi i-o provocau lui Ivan, fratele cult, rece în inteligența lui, care aștepta cu înfrigurare ca o lighioană s-o înghită pe alta, adică instinctualii familiei să se devoreze reciproc. Vom evoca, în cele din urmă, și sufletul pur al lui Aleoșa, cel pe care toți îl iubeau, cel căruia toți i se confesau, pe jumătate om al Bisericii, pe jumătate mirean.
Nu trebuie să-l uităm nici pe Smerdiakov, presupusul bastard al lui Feodor Pavlovici. Smerdiakov, epileptic, un manipulator iscusit, cu o putere de disimulare tulburătoare, face ceea ce Ivan nu îndrăznește; teoria nihilismului e enunțată de omul cult, dar practica îi rămâne celui care nu are nimic de pierdut, celui care trebuie să facă o demonstrație de putere pentru a se afirma împotriva nedreptății pe care viața însăși i-a făcut-o.
Și femeile dostoievskiene merită măcar o lapidară descriere: cu o poftă de nestăvilit a martirajului, ele trec cu o viteză uluitoare de la o emoție la alta, opusă, aruncându-se fără nicio intenție de conservare în discursuri care le periclitează reputația, în iubiri dezastruoase. Ele sunt femeile care au nevoie de o suferință mântuitoare pentru a răzbi, femeile care nu știu ce înseamnă a trăi fără o menghină în jurul inimii, femeile care sunt în stare să sacrifice totul dintr-un impuls distrugător.
De ce atunci vii acum să ne tulburi? De ce mă privești în tăcere cu ochii tăi blânzi, convins că dreptatea e de partea ta?, îl întreabă Marele Inchizitor pe Iisus, întrebare menită să zdruncine toate convingerile noastre despre lume.
Suferința este un laitmotiv în roman, aproape o constantă a vieții, o a doua energie divină în fața căreia toți simt nevoia să-și plece genunchii. Ilustrul și terifiantul poem al lui Ivan, Marele Inchizitor, ne dezvăluie concepția acestuia despre Dumnezeu și despre lumea creată de El, demonstrându-ne că suferința umană se naște doar din liberul arbitru care i-a fost dăruit omului.
Cu o înfrigurare molipsitoare, Ivan îi spune fratelui său mai mic că, deși acceptă existența lui Dumnezeu, nu poate accepta lumea pe care El a creat-o, o lume în care se promite că suferințele tuturor vor răscumpăra armonia finală și adevărul suprem, o lume în care suferința există, dar în care nu e nimeni vinovat, o lume în care toate lucrurile decurg unele din altele, simplu și direct, în care totul e trecător și totul se compensează. El nu poate accepta că și cei nevinovați, copiii, trebuie să sufere, că durerea este condiția existenței umane, și îi dă înapoi lui Dumnezeu, cu tot respectul, biletul lui de intrare în lumea aceasta absurdă și nedreaptă.
De ce, se întreabă el, de ce omului i-a fost dat liberul arbitru, dar nu și destulă putere sufletească pentru a alege corect? De ce creștinismul și învățăturile lui sunt îndreptate spre toți oamenii, spre mase, însă doar câteva suflete alese au fost create astfel încât să poată urma aceste învățături, să poată duce o viață ascetică, străină de păcat și de suferință? În sufletul oamenilor mocnește răzvrătirea, vorbește Ivan prin Marele Inchizitor, însă ei sunt prea nevolnici pentru a putea duce povara unei răzvrătiri pe umerii lor, sunt niște ființe neisprăvite, făcute numai de probă, plăsmuite în bătaie de joc. Li s-a spus să trăiască pentru hrana sufletului, să caute cu spiritul mai departe de ei înșiși, dar au fost creați ca să trăiască pentru hrana trupului, pentru imediat, pentru simpla, dar minunata, supraviețuire și continuitate a unei existențe infime.
Și tocmai din pricina acestei amăgiri a eternității Marele Inchizitor imaginat de Ivan îl acuză pe Iisus de erezie, o învinuire izbitoare, menită să zdruncine chiar și cea mai nesimțitoare inimă. De ce vii acum să ne tulburi?, îl întreabă el. Biserica a încercat să îndrepte greșeala divină de a-i înzestra pe oameni cu liberul arbitru, a căutat să pună la temelia creștinismului miracolul, taina și autoritatea, și nu credința venită din suflet, dorită de Iisus, a căutat să-i înrobească pe oameni, să-i controleze ca pe o turmă de oi, doar pentru a-i face fericiți, căci, în definitiv, libertatea și fericirea nu pot coexista.
Marele Inchizitor evocă, aproape în batjocură, cele trei ispitiri ale lui Iisus de către diavol, iar actele Sale de rezistență sunt transformate în capete de acuzare. Marele Inchizitor răstălmăcește totul. În fapt, refuzând să prefacă pietrele în pâine, Iisus nu acceptă să-i priveze pe oameni de libertate, nu acceptă să le cumpere credința cu un miracol; refuzând să i se supună diavolului și să conducă prin el lumea, renunță la o autoritate care i-ar fi anulat chiar esența divină și misiunea; refuzând să se arunce de pe templu, chiar dacă știa că va fi salvat de puterea cerească, el refuză să pună la îndoială existența lui Dumnezeu.
Totul este permis.
Dictonul prin care Ivan își rezumă filosofia de viață poate înfiora până și cea mai rece și insensibilă inimă. Pentru orice ateu, crede cinicul nostru mult iubit, crima nu numai că ar trebui să fie permisă, ci și încurajată. Căci fără Dumnezeu mai există, oare, conceptul de moralitate? Fără Dumnezeu mai există, oare, vreo cenzură morală, o forță atotstăpânitoare care să ne insufle o conștiință a binelui și a răului? Infirmarea existenței Lui Dumnezeu implică negarea unei vieți de apoi, a unei lumi nemuritoare în care sufletele virtuoșilor sunt răsplătite și cele ale păcătoșilor sunt lăsate să se zvârcolească în ghenele iadului. Iar fără o astfel de lume a sufletelor trecute în veșnicie, ce rost mai are să încercăm să fim buni, virtuoși, onești, dacă după moarte nu ne așteaptă nicio Judecată de Apoi, nicio ființă divină care să ne osândească pentru păcatele noastre?
Fără promisiunea consolatoare a vieții de apoi, omul nu va mai căuta virtutea, ci plăcerea simțurilor, care îi va aduce fericire în lumea aceasta muritoare și depravată. Omul va face tot ce va dori, fără consecințe, fără mustrări de conștiință, fără nicio piedică de ordin moral. Iar în momentul în care toți oamenii vor înceta să mai creadă în Dumnezeu, în momentul în care mitul vieții de apoi va fi spulberat, în care răul se va răspândi fără opreliști, abia în acel moment, în mod paradoxal, și totuși evident, omul va ajunge să-și iubească semenii cu adevărat; o iubire necondiționată de o învățătură a providenței sau de o amenințare a unui foc punitiv, ci o iubire care are ca ultim scop iubirea și nimic mai mult.
Nu știm dacă aceste note de lectură vă vor convinge să credeți în puterile tămăduitoare ale operei dostoievskiene, dar, poate, vă vor face destul de curioși încât să deschideți teribilul roman. Promitem, cu mâna pe inimă, că nu veți fi dezamăgiți și că prin el negura care ne stăpânește mințile și sufletele se va dispersa, măcar puțin.
(Imagine: Ivan cel groaznic și fiul său de Ilia Repin)
