zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

monologul ventrilocului – două veri

monologul ventrilocului – două veri

nu recunosc în oglindă ce scriu sau ce, mai bine zis, scriam.

 

n-o să zic că stau cu o fată în brațe,

chiar dacă stau,

e banal, rilke mă trage de tivul șosetei

cât merg în mâini pe ciment cald,

din fața unei ruine desfrânate,

lepădate,

das kreuz, am cruci fine gravate sub unghiile mâinii drepte.

mă întreb dacă sunt cumva întoarse,

crucile,

cu lamentările lui ieremia

întinse.

n-o să zic că am scrisori ascunse între cartoane de album,

de la un poet bătrân, artist la tinerețe în berlin, nu alexanderplatz.

sommerstimmung, sunt inele prea largi în flohmarkt,

îmi porți blugii wife pleasers, cum le spuneam noi,

îi pătezi și nu mă supăr pe tine.

și ce dacă o picătură de apă mușcă cleios

din strugurel (sau d/e/in sânge, nu mai contează),

mestec gumă cu cireșe

(poate sunt mai puțin crudă,

oricum am

alți pantofi și cu totul

alți cercei care atârnă mort,

minciună? ce frumos.).

să vă pese oare că e ultima oară în tren fără bagaj?

că mi se rupe punga de hârtie,

udă de ploaie,

cartoanele de sare,

unde-ți sunt acum scrisorile?

 

de fapt, ce să vă spun,

oarecum mă rog și

oarecum disper și

oarecum fac totul.

oarecum sunt totul

[ce n-am fost vreodată] și vreau să-mi schimb

numele și corpul

și eventual

să fac niște repere noi

la care voi

să nu vă uitați niciodată.

…femeie, a! – e un cuvânt

și rusa e o limbă și

o limbă se poate oarecum să am.

 

dar ce să vă spun?

că stau cumva într-un magazin de uși?

că am puloverul de mohair prea gros?

l-am îndesat crud în bagajul mic, de până în zece kile,

din pură obișnuință.

mi-e cald și mi se pare că văd

orhidee în oroare și orare,

pe care le confund cu smochine

și poate că în genunchi îmi va fi mai bine

(râd și zic că nu).

spuneți-mi că mă iubiți (cu capetele voastre în jos, rânjind).

e de rând tot ce zic, dar e al meu și poate că nu era nevoie, dar n-ai de unde să știi.

 

citesc puțin și nu-nțeleg nimic

(dedalus, n-am avut zile de încântare),

cum să ating neobișnuit izvorul, când prea bine

știți că mi se toarnă

din lethe pe gât în fiecare seară

din sticle de 25 de centilitri

după ce mor, numai după ce mor,

și cum, cu gura murdară,

sărut viața pe piept, nu pe gură.

poate că-mi trec mâna, ca și cum

l-aș scruta de febră,

când recunosc răstit

că tot ce am neobișnuit

în slava pe care o închin vieții,

ca pe un pahar de nectar,

este că o trăiesc perfect ordinar,

cu saboții unui adolescent suedez între măsele.

cum să las din dinți anticalofilia,

ce cuvânt mare,

când mă urmărește în dale rupte și-n guma aprinsă-n kerosen.

cum să găsesc sublimul și frumosul prinse-n fiorduri

altundeva decât în simulacrul meu

oricum (și cel mai important)

banal de vară?

 

iarăși mă uit în oglindă, cu privirea mea

kubrick învățată,

îmi tremură degetul peste robinetul mucegăit

și-mi dau seama că

n-am zis nimic.

 

nu așa arată o vară, dați pagina mai departe.

 

Citește și: Roboți, mentați și călugărițe

 

5 1 vot
Article Rating
Abonează-te
Anunță-mă despre
0 Comments
Feedback-uri inline
Vezi toate comentariile

Cele mai recente articole

WordPress Cookie Plugin de la Real Cookie Banner