
nu recunosc în oglindă ce scriu sau ce, mai bine zis, scriam.
n-o să zic că stau cu o fată în brațe,
chiar dacă stau,
e banal, rilke mă trage de tivul șosetei
cât merg în mâini pe ciment cald,
din fața unei ruine desfrânate,
lepădate,
das kreuz, am cruci fine gravate sub unghiile mâinii drepte.
mă întreb dacă sunt cumva întoarse,
crucile,
cu lamentările lui ieremia
întinse.
n-o să zic că am scrisori ascunse între cartoane de album,
de la un poet bătrân, artist la tinerețe în berlin, nu alexanderplatz.
sommerstimmung, sunt inele prea largi în flohmarkt,
îmi porți blugii wife pleasers, cum le spuneam noi,
îi pătezi și nu mă supăr pe tine.
și ce dacă o picătură de apă mușcă cleios
din strugurel (sau d/e/in sânge, nu mai contează),
mestec gumă cu cireșe
(poate sunt mai puțin crudă,
oricum am
alți pantofi și cu totul
alți cercei care atârnă mort,
minciună? ce frumos.).
să vă pese oare că e ultima oară în tren fără bagaj?
că mi se rupe punga de hârtie,
udă de ploaie,
cartoanele de sare,
unde-ți sunt acum scrisorile?
de fapt, ce să vă spun,
oarecum mă rog și
oarecum disper și
oarecum fac totul.
oarecum sunt totul
[ce n-am fost vreodată] și vreau să-mi schimb
numele și corpul
și eventual
să fac niște repere noi
la care voi
să nu vă uitați niciodată.
…femeie, a! – e un cuvânt
și rusa e o limbă și
o limbă se poate oarecum să am.
dar ce să vă spun?
că stau cumva într-un magazin de uși?
că am puloverul de mohair prea gros?
l-am îndesat crud în bagajul mic, de până în zece kile,
din pură obișnuință.
mi-e cald și mi se pare că văd
orhidee în oroare și orare,
pe care le confund cu smochine
și poate că în genunchi îmi va fi mai bine
(râd și zic că nu).
spuneți-mi că mă iubiți (cu capetele voastre în jos, rânjind).
e de rând tot ce zic, dar e al meu și poate că nu era nevoie, dar n-ai de unde să știi.
citesc puțin și nu-nțeleg nimic
(dedalus, n-am avut zile de încântare),
cum să ating neobișnuit izvorul, când prea bine
știți că mi se toarnă
din lethe pe gât în fiecare seară
din sticle de 25 de centilitri
după ce mor, numai după ce mor,
și cum, cu gura murdară,
sărut viața pe piept, nu pe gură.
poate că-mi trec mâna, ca și cum
l-aș scruta de febră,
când recunosc răstit
că tot ce am neobișnuit
în slava pe care o închin vieții,
ca pe un pahar de nectar,
este că o trăiesc perfect ordinar,
cu saboții unui adolescent suedez între măsele.
cum să las din dinți anticalofilia,
ce cuvânt mare,
când mă urmărește în dale rupte și-n guma aprinsă-n kerosen.
cum să găsesc sublimul și frumosul prinse-n fiorduri
altundeva decât în simulacrul meu
oricum (și cel mai important)
banal de vară?
iarăși mă uit în oglindă, cu privirea mea
kubrick învățată,
îmi tremură degetul peste robinetul mucegăit
și-mi dau seama că
n-am zis nimic.
nu așa arată o vară, dați pagina mai departe.
Citește și: Roboți, mentați și călugărițe