Vă mai aduceți aminte când, undeva prin clasa întâi sau a doua, aveam o materie numită Dezvoltare personală? Nu mai știu cu exactitate ce făceam, dar îmi amintesc că doamna învățătoare ne vorbea despre respect, prietenie, bunătate, emoții și așa mai departe. Deși era o materie simpatică (nu pot spune că nu am învățat nimic), totuși pentru mine și pentru alți copii a fost, mai mult sau mai puțin, una din seria de umplutură, pur și simplu o nonromânomatematică.
Trecând de clasele primare și ajungând, în sfârșit, în rândul copiilor mari, surpriză! Ne-a întâmpinat și îmbrățișat până la sufocare domeniul dezvoltării personale, cândva marginal. El a devenit o entitate-fenomen ce se bucură de o popularitate cu mult mai mare decât matematica sau limba română.
Înainte de a mi se reproșa că aș suferi de vreun gicăcontrism când vine vorba de dezvoltarea, de evoluția personală, voi afirma tare și răspicat (sau, mai bine scris, cu font paișpe și boldat): Să înveți despre dezvoltarea personală nu este un lucru rău pe fond. Curentul dezvoltării personale ne-a adus și beneficii: oamenii sunt mai atenți la propriile emoții și reacții, la sănătatea lor, se îngrijesc, învață cum să-și organizeze timpul, citesc mai mult, relaționează mai bine cu ceilalți și așa mai departe. Recunosc, și eu am avut de câștigat urmând acest curent, tocmai de aceea spun că sunt de părere că e foarte bine că el există. Însă există și un dar. Chimia ne învață că diferența dintre medicament și otravă este dată de doză.
Deviza curentului este: Fii cea mai bună versiune a ta! Fii TU 2.0 sau TU 2.0.1 sau TU 2.7 sau TU 5000 sau… Ah! Care e cea mai bună versiune? Și de ce, mai exact, am ajuns să ne percepem evoluția prin versiuni? Nu, serios, de ce? Îndemnul acesta la versiune a devenit un sfat pe care toți influensării ni-l dau, este go(a)l-ul nostru in laif… De unde și până unde? Și, chiar așa, cum putem să îndrăznim să reducem ființa umană, repet, FIINȚA UMANĂ, la o problemă de rezolvat? Mi se răspunde: „Da, dar aceasta este o simplificare care îl ajută pe om să ia decizii, să acționeze, îi face bine, nu e un plan malefic de dezumanizare și de cucerire a lumii de către inteligența artificială!”. De acord. Până într-un punct.
Ce ne separă de mașinării? Ce ne separă de Măria Sa, Inteligența Artificială? Ce ne face oameni? Capacitatea de a gândi, de a conștientiza împrejurimile și împrejurările, de a ne conștientiza lumea interioară, de a lua decizii, de a evolua, de a avea emoții? Toate acestea pot fi automazitate, artificiale sau cel puțin simulate cu succes! Dacă îi negăm dimensiunea spirituală, dacă îi negăm sufletul, atunci, da, omul ar fi complet înlocuibil, ba chiar e de preferat să fie înlocuit, ar spune unii.
Și, totuși, noi nu suntem o mașinărie. Nu încă. Dacă am înțeles și eu o țâră din materia numită matematică, acea țâră este faptul că, pornind de la o ipoteză falsă, obținem haos, ceea ce se întâmplă acum, luând-o pe această cale. Deci, se pare că ipoteza e falsă. Deci, omul are suflet.
Percepția aceasta modernă a omului în versiuni, după cum (sper) am lăsat să se înțeleagă din paragrafele anterioare, duce la asemănarea lui crescândă cu mașinăriile, el pierzându-și dimensiunile mai adânci. Ni se spune că cel mai adânc punct în care putem ajunge este copilul interior și aici ne cam oprim. Ni se spune că, în mod aproape sigur, fiecare problemă își are rădăcinile acolo, așa că trebuie să ne vindecăm copilul interior citind cărți de self-help, uitându-ne pe net la diverși guru ai dezvoltării personale și mergând la psihologi.
Apoi, trebuie să mergem la sală, să facem mușchi, să fim atractivi (sau nu neapărat: să mergem pentru dezvoltarea noastră în toate domeniile); trebuie să mâncăm sănătos, să ne odihnim, să avem grijă de noi. Și trebuie să ne izolăm cât timp evoluăm, să stăm departe de ceilalți, căci ei nu sunt la nivelul nostru, să citim și mai multe cărți cu instrucțiuni, de preferat să ne facem o afacere pentru care să muncim zi și noapte, dar cu pauze, ca să nu ne epuizăm, și să socializăm, discutându-ne interesele deloc superficiale cu oameni de calitate (în acest punct trebuie să avem un cerc restrâns, nu mai suntem în totalitate izolați), oameni la nivelul nostru, și să facem bani, și să avem un partener aproape perfect (căci oamenii sunt diferiți, nimeni nu e perfect; cu toții suntem perfecți în felul nostru, dar fiecare om merită pe cineva care să-i satisfacă toate standardele, spuseră ântzeleptzii după secole de gândire) și – oh! – atunci am ajuns la cea mai bună versiune a noastră.
Dar – ce să vezi? – constatăm că încă mai avem chestii de rezolvat. Și ne punem iar pe toată această alergătură după țeluri profund benefice, dar lipsite de conținut.
E prea clișeic. E prea plictisitor. E absurd. Toată lumea are sfaturi de dat în variațiuni, însă ideea e cam aceeași: trebuie să ajungem la cea mai bună versiune a noastră.
Cum rămâne cu faptul că omul este o ființă copleșitor de complexă, multidimensională, cu tot felul de stări, de emoții, de trăiri? Cum rămâne cu faptul că omul este mai mult decât traumele lui, decât ce poate să câștige, decât ce poate să facă? Cum rămâne cu faptul că omul este, ei bine, om? Și ce este un om? Am zis mai devreme că e caracterizat de suflet și de dimensiunea lui spirituală, însă, când vine vorba de definit toate aceste noțiuni, putem încerca, dar în realitate habar n-avem. În om zvâcnește viața, zvâcnește o esență misterioasă, o taină. Omul nu poate fi simplificat, redus la bine și rău, la alb și negru. Omul nu poate fi convertit la versiuni pozitive și negative.
Problema noastră este de mentalitate. Am ajuns în punctul în care suntem la un pas de a ne converti complet la o versiune, la mașinărie, la nonuman. Desigur, (încă) nu ne confruntăm cu o apocalipsă a dezumanizării, însă trebuie să avem grijă. Temă de gândire.
