Orizontul deschis al Mării Negre le-a oferit artiștilor un flux continuu de inspirație ce dă dependență. Acest tărâm definit de toleranța născută din multiculturalitate, de câmpiile nesfârșite ce amintesc de spațiul oriental și de freamătul necontenit al valurilor ce se izbesc de țărmuri i-a fascinat pe călători precum Eminescu, poetul care descoperă în Dobrogea un Orient în miniatură, cu tot amestecul său de popoare, sau Arghezi, care își avertiza prietenii despre vraja acestor meleaguri, spunând că Toate drumurile duc într-acolo, ca altădată la Roma. Spiritul de curiozitate îți va fi din belșug răsplătit. Însă bagă de seamă și pregătește-ți un moral rezistent. Dobrogea uimește, se strecoară lin și dulce, pe nesimțite. Ea intră în sânge și nu mai poți să scapi de obsesia ei. Dobrogea te soarbe.
O personalitate culturală care a crescut în farmecul Dobrogei și a purtat mereu în suflet dorul acestor locuri este Ion Marin Sadoveanu, romancier și dramaturg interbelic, fost elev al liceului nostru.
Iancu Leonte Marinescu (numele real al viitorului scriitor) se naște pe 15 iunie 1893 la București și este fiul doctorului Nicolae Marinescu și al Emiliei Petrescu. La trei ani de la nașterea băiatului, tatăl este numit medic primar al spitalului din Constanța, mutându-se împreună cu familia în orașul de la mare. Provenind dintr-o familie înstărită, cea a bunicilor din partea mamei, și fiind unicul fiu, Iancu se bucură de iubirea și răsfățul tuturor. Copil fiind, îi cerea bunicului bani pentru jucării, însă, pe măsură ce crește, îi folosește mai degrabă pentru a-și cumpăra cărți. Educația copilului a fost mereu în centrul atenției familiei. Primii trei ani de studii îi face în particular, ghidat de cei mai buni profesori aleși de tatăl și bunicul său.
Fiul doctorului Marinescu își petrece copilăria într-o Constanță în plin proces de modernizare, un oraș mic, dar cu aer exotic, cu ulițe prăfuite, ogoare arate de cămile și simigerii cu specialități orientale. Portul, inima orașului, îl fascinează pe băiat, imaginea festivităților de la 15 August rămânând în memoria scriitorului, care le va readuce la viață în scene din romanul Ion Sântu: Grecii de pe bărcile cu pânze șuierau îndemnându-se, iar din lotci, tătarii și turcii hăuiau dând din brațele lor scurte, întocmai ca la cursele de cai, când se frământau pe bidiviii mărunți.
Deși inițial părăsirea Bucureștiului, un oraș liniștit la vremea aceea, cu multe grădini și o viață culturală consistentă, nu a fost pe placul copilului, în timp acesta se familiarizează cu agitația mării și deschiderea peisajelor dobrogene ce îl fac să descopere pasiunea pentru călătorie și istorie. Tatăl îi insuflă iubirea pentru austera frumusețe a Dobrogei, iar în memoria sa ajunge să suprapună imaginea acestuia cu cea a spațiului în care a copilărit. Va spune despre el că este cel mai autentic poet pe care l-am întâlnit în viața mea, un neîncetat constructor de ficțiuni, un iubitor și cunoscător pasionat al Orientului. Totodată, doctorul reprezintă și un model pe care copilul, apoi adolescentul îl urmează în ceea ce privește sensibilitatea pentru cunoaștere: În singurătatea mea de pe malul mării se află germenii a două preocupări ce mi-au rămas până azi: istoria și mistica profesiunii tatălui meu: medicina!.
Pe lângă puternica figură paternă, alți mentori ai tânărului Sadoveanu au fost profesorii de la Gimnaziul „Mircea cel Bătrân“. În acea vreme, școlile erau foarte stricte în ceea ce privește sistemul de notare. Astfel se explică de ce, deși cunoștea germana la nivel fluent, elevul nu a reușit niciodată să obțină note foarte mari, ci doar 7,50 și 8,06. Ca să vă faceți o idee despre severitatea sistemului de notare, enumăr alte note ale viitorului scriitor: la istorie are 6,7,8 și 9, la franceză 9, 7,50, 7,63, iar media de la finalul cursului inferior de liceu este 7,25. La „Mircea”, clasele se diferențiau prin uniformă și exista o mândrie a fiecărui an în parte, așa cum reiese din scrisorile elevului către bunicul său: Să vezi cum ăi de clasa a I-a și a II-a cu ce respect mă salută. Dar și eu la rândul meu salut pe cei de clasa a IV-a. În ceasurile în care nu era la școală sau nu se pregătea în particular, el și alți colegi de-ai lui se întâlneau să citească sau să își împărtășească primele încercări literare pe un vechi remorcher abandonat numit „Sulina“.
În 1908 absolvă Gimnaziul „Mircea cel Bătrân“ și se mută la București, unde urmează până în 1912 secția modernă de la Liceul „Sf. Sava“. Cu toate acestea, își petrece vacanțele la mare, locul în care se simțea cel mai bine. Despre preocupările lui tipic adolescentine aflăm din scrisorile pe care le trimite prietenilor. În timpul liber, citește, dansează, joacă tenis și, în decorul romantic al mării, se îndrăgostește pentru prima dată. Ca orice adolescent, uneori simte nevoia de a se retrage în singurătate și despre asta mărturisește: Fug de lume ca de experiențele de la chimie. Toată ziua citesc și adesea și scriu.
Cu studii superioare de filosofie la București și Paris, ocupând apoi funcții publice importante (Șef de cabinet la Ministerul de Interne, Director general al Teatrelor și Operelor și Director al Teatrului Național din București, după Al Doilea Război Mondial), fostul mircist se simte, totuși, un om de litere în primul rând. Pasiunea pentru literatură și permanentul exercițiu al scrisului îi deschid calea afirmării ca artist în peisajul cultural interbelic, sub pseudonimul Ion Marin Sadoveanu.
O direcție de manifestare a autorului ține de domeniul teatrului, fie că vorbim despre primele compoziții dramatice (Metamorfoze – 1927, Anno domini – 1927, Molima – 1930), fie că ne referim la volumul de debut Dramă și teatru (1926) sau la cronicile dramatice și studiile despre teatru: De la mimus la baroc (1933), Drama și teatrul religios în Evul mediu (1942). Ion Marin Sadoveanu a proiectat și o istorie a dramaturgiei și a teatrului, pe care, din păcate, nu a terminat-o.
Adevărata consacrare i-a adus-o, însă, proza. Cea mai reprezentativă operă a acestuia este romanul Sfârșit de veac în București (1944), care prezintă povestea unui funcționar mărunt, dar fără scrupule, care, cu instincte puternice de arivist, reușește să se îmbogățească de pe urma unui baron bătrân. Romanul surprinde sfârșitul unei epoci și nașterea unei noi categorii sociale, cea a burgheziei îmbogățite. Criticii l-au considerat o capodoperă românească de tip balzacian, fiind în același timp, un roman psihologic, un roman social, un roman de atmosferă și totodată un roman artist, în sensul că este scris cu o artă deosebită a stilului. (Octav Șuluțiu).
Romanele ulterioare, Ion Sântu (1957), un Bildungsroman, continuare a Sfârșitului de veac în București și Taurul mării (1962), care evocă viața din vechiul oraș dobrogean Histria, confirmă vocația scriitorului pentru epicul de tip balzacian, crearea de tablouri sociale în mișcare și imaginarea de eroi puternici prin complexitate psihologică.
După o viață extrem de activă, în care a încercat să își împlinească diversele chemări, Ion Marin Sadoveanu moare la masa de lucru, înconjurat de cărți, cu o zi înainte de reîntoarcerea la Constanța, orașul care i-a furat inima încă din copilărie. Despre mare credea că e singura țară care dacă ți-a intrat odată în sânge și te-a infectat, te face să nu roșești de sclavia ta. Marea rămâne pentru el una din marile și nemărginitele mele dragoste. Mării îi închină un poem pierdut, Pitic, despre care se spune că avea peste 1000 de versuri. Importanța mării pentru spiritul său creator e dezvăluită concis într-o scrisoare către Tudor Vianu: Marea și cartea sunt un amestec dumnezeiesc.
Sursă de documentare: Pe urmele lui Ion Marin Sadoveanu de Mădălina Nicolau, Editura Sport-Turism, București, 1988
Citește și: Radiografie de moment (Chestionar din Zare-n Zare)
