Boema, cuvânt cu o sonoritate melodioasă de altfel, este un termen emblematic pentru atmosfera în care este plasată acțiunea romanului lui Patrick Modiano, În cafeneaua tinereții pierdute, recomandarea mea de lectură. Narațiunea ne poartă către Parisul anilor ’60 și suntem invitați să inspirăm aerul pitorescului Cartier Latin, cu bistrourile și cafenelele ce găzduiesc întâlniri ale artiștilor, cu dezbaterile lor pe teme culturale, dar și popasuri ale hoinarilor prin viață. Printre localurile frecventate de boemii Parisului se află și cafeneaua Le Condé, în care se recompune din fragmente portretul, realizat laconic, al protagonistei, Louki. O reconstituire pluriperspectivată din unghiul celorlalte personaje și al eroinei înseși devine ocazia de a evoca tabloul acelui oraș care astăzi s-a pierdut.
Acțiunea, centrată în jurul personalității lui Louki, este dispusă în patru părți, fiind fragmentată temporal, fiecare adăugând un crâmpei la imaginea de ansamblu a ființei ei și având un narator diferit. Cu toate aceste completări, imaginea eroinei nu este întregită pe deplin, ci rămâne suspendată în contururi vagi și enigmatice. În plus, prin relatarea evazivă a trecutului și dispunerea evenimentelor fără respectarea cronologiei, celelalte personaje par pierdute în fluxul de figuranți din „anonimatul marelui oraș”.
În cafeneaua tinereții pierdute, cu un titlu atât de proustian, este un roman despre relația noastră complexă cu timpul ca durată a propriei vieți. Suntem prinși între trecut, prezent și viitor, fără să putem controla niciuna dintre aceste coordonate. Trecutul este în sine un concept destul de abstract, având în vedere că momentul care tocmai s-a scurs este de nepătruns, odată încheiat. El se rezumă la nivelul unor sinapse din rețeaua de neuroni a creierului, care formează o reprezentare lapidară în mintea noastră, despre care nu avem certitudinea că este o reproducere fidelă a realității trăite. Personajele construite de Modiano știu că asupra trecutului nu pot reveni și nu îl vor putea schimba. De aceea trecutul este perceput ca un inamic irevocabil, alipit propriei persoane, un inamic în stare să pericliteze oricând imaginea publică din prezent. El își trimite necruțător comisarii, adesea persoane irelevante din trecutul personajului, pentru a-i cere socoteală victimei. O astfel de victimă este Louki, cuprinsă de anxietate ori de câte ori ajunge prin locurile împovărătoarei sale copilării și rebelei sale adolescențe sau când dă întâmplător de Mocellini, o persoană de altfel insignifiantă din trecutul ei. Louki constată că ființa ei de altădată nu piere cu desăvârșire, fără urmă, ci se propagă în prezent în mințile celor pe care i-a cunoscut. Cum trecutul nu îl poate înlătura, poate doar să se ascundă de el, negându-l. Afirmația lui Roland ilustrează bine modul ei de gândire: Când rupea legăturile cu oamenii, era ceva definitiv, erau morți pentru ea.
Atât Louki, cât și Roland doresc, așadar, să se rupă cu desăvârșire de trecutul personal și să trăiască doar în prezent, imaginându-și visători ce le-ar oferi viitorul. Scopul căutării lor este de a da un sens personal vieții, de a găsi un mod neconvențional de a trăi, eliberându-se de tiparele monotone impuse de societate. Din amănuntele conjugale date de soțul ei detectivului angajat să o caute, reiese revolta eroinei față de anosta rutină zilnică, impregnată de convenții învechite și frustrante despre modul în care trebuie trăită viața.
Louki și Roland găsesc un refugiu în cafeneaua Le Condé, spațiu ferit de judecata aspră a societății, una dintre zonele neutre, concept care, în roman, se referă la acele locuri care par să scape constrângerilor sociale, în care poate trăi în anonimat oricine și pentru care Roland manifestă un interes vădit. Un detaliu intrigant este că persoanele care locuiesc în aceste zone ajung să fie declarate moarte sau „absente” la starea civilă. Ipoteza existenței unor zone neutre în furnicarul urban ne face să ne dăm seama cât este de ininteligibil ansamblul relațiilor dintre oameni. Ne face să ne întrebăm despre modul în care ar trebui să navigăm prin această realitate multifațetată, aflată într-o schimbare perpetuă, imprevizibilă.
Prin intermediul primului narator suntem familiarizați și cu ideea punctelor fixe, care oferă un sprijin în înțelegerea realității. Conceptul punctelor fixe se raportează exclusiv la constantele vieții unui om și ale relațiilor interumane, așa cum sunt teoretizate în roman de căpitanul Bowing. Considerând că însăși cafeneaua Le Condé este un punct fix, acesta și-a asumat covârșitoarea sarcină de a consemna într-un caiet adresa și numele tuturor persoanelor care îi trec pragul. Cu toate acestea, primul narator, studentul de la Școala Superioară de Mine, își dă seama de un neajuns al proiectului, și anume că un nume și o adresă sunt prea puțin pentru reconstituirea întregului fir al vieții unui om. Este dificil, aproape imposibil să cuprinzi cu meticulozitate, în paginile unui simplu caiet, complexitatea circumstanțelor în care au loc momentele vieții.
Deși par un concept consolator, punctele fixe sunt efemere, fapt revelat de finalul romanului, în momentul în care este zugrăvită noua imagine a locului, radical schimbată. Acolo unde era odinioară punctul fix, cafeneaua Le Condé, se află acum marochinăria Au Prince de Condé, iar Roland, privind-o, este singurul martor al trecutului. Locul nu a mai păstrat nicio amintire. Infidelitatea locului față de trecut este exprimată și prin apartamentul soțului lui Louki, acum văruit în alb, aproape lipsit de mobilier, pierzând amintirea căsătoriei nereușite a eroinei.
Evenimentele narate retrospectiv de Roland au o tentă nostalgică și visătoare, par rodul unei stări de reverie întrerupte pe alocuri de momente de luciditate. După consumarea evenimentelor și destinelor care i-au adus laolaltă pe boemi, el năzuiește la retrăirea anumitor clipe. Dorința declanșează în el preocuparea pentru Eterna Reîntoarcere teoretizată de filozoful Friedrich Nietzsche. Conform acestuia, suntem condamnați să retrăim aceeași viață, neschimbată, etern. Ideea, atât de tulburătoare în sine, pare la prima vedere cea mai crudă damnațiune, menită să spulbere orice convingere despre existență, dar o contemplare aprofundată ne-ar oferi poate noi principii, dezvăluindu-ne latura ei constructivă.
Extrapolând situația personajelor create de Modiano, găsim în ea condiția și frământările omului modern care încearcă să găsească un sens vieții individuale în uriașa curgere a vieții colective. Cât îi privește pe boemii de ieri și de azi, consider că li se face o grosolană nedreptate când sunt catalogați drept niște indivizi debusolați, detașați de realitate și antisociali. Ei creează o breșă în societatea care pare că nu-și găsește scopul existenței, complăcându-se în situația prezentă, din indiferență sau conformism. Cititorilor, romanul lui Patrick Modiano le pune în față sarcina de a despleti firele atât de întortocheate ale vieții personale și de a trage concluzii.
