zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

Să aduci infinitul mai aproape – Interviu cu LIVIU PĂUNESCU

Să aduci infinitul mai aproape – Interviu cu LIVIU PĂUNESCU

LIVIU PĂUNESCU (dreapta), alături de Mihai FULGER, Ramazan BIRANT și Cezar LUPU (toți foști mirciști), membri în Comisia Olimpiadei Internaționale de Matematică (Cluj, 2018)

Pasiunea pentru o materie poate deveni rapid fundația pe care oamenii își construiesc traiectoria profesională. Totodată, sprijinul unei persoane potrivite, venit la momentul oportun, poate transforma un vis în realitate.

Un astfel de exemplu este Liviu Păunescu. Acum 30 de ani era un elev ambițios și deosebit de talentat, animat de o pasiune profundă pentru matematică, dornic să înțeleagă tainele acestui domeniu și să devină unul dintre cei mai buni. Iată câteva dintre rezultatele obținute în perioada mircistă, sub coordonarea profesorului Stan Sava:

  • Premiul al II-lea la Concursul Internațional de Matematică „Tuymaada”, Yakutsk (Republica Saha/ Federaţia Rusă), 2000;
  • Premiul I și Medalia de Aur la Olimpiada Balcanică de Matematică, Belgrad (Serbia), 2001;
  • Premiul al III-lea și Medalia de Bronz la Olimpiada Internațională de Matematică, Washington (SUA), 2001.

Astăzi, Liviu Păunescu este cercetător științific la Institutul de Matematică al Academiei Române, fiind recunoscut pentru contribuțiile sale valoroase în domeniu.   

Vă invit să aflați mai multe despre Liviu citind răspunsurile la întrebările pe care i le-am adresat.

B.Ș.P.  Pentru început, am dori să aflăm mai multe despre tine și despre parcursul pe care l-ai avut din anii de liceu până în prezent.

L.P.      Am urmat Facultatea de Matematică, Universitatea București, în perioada 2002-2006. A doua zi după examenul de licență, am dat concurs pentru o poziție la Institutul de Matematică al Academiei Române „Simion Stoilow”, care este și în prezent locul meu de muncă. Studiile masterale le-am făcut la Școala Normală Superioară București, o instituție fondată de Nicușor Dan și Sergiu Moroianu, cei care au înființat și partidul USB, devenit apoi USR.

După aceea, am avut un traseu european :). În perioada 2007-2010 am fost la Roma pentru doctorat, iar în 2011-2012 la Viena, cu o poziție post-doctorală. De atunci m-am întors în țară, dar am ținut legături strânse cu grupul de la Viena.

B.Ș.P.  Ne poți povesti despre experiențele tale ca elev al Colegiului Național „Mircea cel Bătrân”? Care era atmosfera din mediul mircist acum 20 de ani?

L.P.      Trebuie să înțelegem că perspectiva mea este diferită. Pentru mine, Olimpiada de Matematică era un mod de viață în acea perioadă. Nu erau importante Crăciunul, Paștele, semestrele… Tot calendarul meu era în jurul Olimpiadei naționale. Activitățile mele depindeau aproape exclusiv de numărul de săptămâni rămase până la Națională. Acel moment reprezenta Revelionul meu.

În schimb, fiind olimpic, nu am resimțit niciodată presiunea notelor și profesorii erau înțelegători cu mine. De exemplu, după Națională, cel puțin o lună eram plecat la București pentru lotul național. Când mă întorceam, eram în urmă cu materia, cu notele, dar nu simțeam presiuni din partea nimănui.

Îmi amintesc cu plăcere de multe ore, care mi-au oferit un transfer excepțional de informație. Am venit la „Mircea” să învăț matematică, dar am învățat multe alte materii, în special româna, ceea ce a fost o surpriză imensă. Per total, îmi amintesc de o atmosferă relaxată și de un grup de oameni în care fiecare excela în felul lui.

B.Ș.P. Ce ți-a influențat cel mai mult deciziile în acea perioadă, ce ți-a ghidat drumul în carieră? Există vreo decizie pe care o consideri decisivă pentru cariera și viața ta?

L.P.      Cum în liceu mi-a plăcut mult și informatica, una dintre cele mai grele decizii a fost, la sfârșitul liceului, legată de cariera pe care să o aleg: vreau cercetare în matematică sau o carieră de programator? Beneficiile carierei de programator erau evidente atunci, mai mult decât acum. În final, am ales matematica, nu pentru că mi-ar fi plăcut mai mult decât programarea, ci pentru că mi-am dat seama că aș regreta mai mult că nu am făcut matematică decât aș putea să regret acum că nu am făcut programare.

B.Ș.P. Domeniul matematicii, căruia ți-ai dedicat o mare parte din viață, este unul provocator și fascinant. Cum a început pasiunea ta pentru acest domeniu?

L.P.      Am știut destul de repede că am o înclinație pentru matematică, adică din ciclul primar. Începând cu clasa a V-a am făcut meditații în familie, cu unchiul meu, Mihai Tomescu, și fiica lui, Iulia, care mi-a fost colegă din clasa I până în clasa a XII-a. Nivelul era foarte ridicat, Iulia putea să aibă și ea o carieră la Olimpiada de Matematică, dacă nu nimerea în acea „generație de aur”, despre care sunt sigur că o să mai vorbim. În acest context mi-am format și gândirea matematică, care e un fel de „secret al meseriei”. Ar fi mult de vorbit despre acest „secret al meseriei”.

Tot din clasa a V-a am început să particip la concursuri. Am câștigat primul meu concurs în Constanța, ceea ce a reprezentat, desigur, o motivație. L-am ratat complet pe al doilea, în Mangalia, ceea ce mi-a trezit o spaimă care m-a urmărit tot timpul, dar și un gol pe care am vrut să-l umplu prin alte rezultate.

Cred că ce vreau să spun în final este că, dacă într-un domeniu ești mai bun decât ți se cere și apar rezultate la concursuri, e imposibil să nu dezvolți o pasiune.

B.Ș.P. Ai avut rezultate extraordinare la olimpiadele de matematică. Te simțeai o vedetă/ erai tratat ca atare sau care erau trăirile prilejuite de aceste succese?

L.P.      Îmi amintesc de cuvintele Doamnei Cîrligeanu din primul meu interviu în revista „Zări Alb Astre”: „Dacă nu ar fi caracterizat de modestia și exigența specifice marilor talente, și-ar revendica drepturile de vedetă a liceului”. Cuvinte mult prea frumoase ca să le stric acum spunând că mă simțeam o vedetă…

De fapt, statutul de vedetă îl resimțeam ca pe o presiune ce mă afecta în concursuri. Au fost cazuri când mă lăsăm dus de val și ratam următorul concurs. Așadar, parte din pregătirea mea psihologică, extrem de importantă la olimpiadele școlare, era să mă detașez de astfel de gânduri. Presupun că oamenii mă tratau ca pe o vedetă și considerau reacția mea ca fiind modestie. În realitate, „modestia” era o necesitate.

Făceam parte dintr-un colectiv foarte bun. La un moment dat, eram 20 de oameni din clasa mea angrenați în olimpiadele școlare. Nu ni se părea ceva special să fii olimpic. A existat și rivalitatea dintre mine și Mihai Fulger, începută cu mult înaintea liceului, o rivalitate care ne-a solicitat și ne-a format pe amândoi. Am obținut aceste rezultate împreună. Când se vorbea despre Olimpiada de Matematică, tot timpul se vorbea despre Fulger și Păunescu. Nu trebuie să îl uitam pe Andrei Laza, care a venit în Constanța în clasa a IX-a, dar în unii ani a obținut rezultate mai bune decât „cei doi”. Nu cred că se supără nimeni dacă spun că am fost una dintre cele mai competitive generații ale Constanței.

B.Ș.P. Ai absolvit Colegiul „Mircea” în anul 2002. Cum percepi acum perioada liceului, mai ales orele de matematică? Există o amintire din liceu care ți-a rămas deosebit de dragă?

L.P.      Nu știu cum se desfășoară acum orele, dar în acea perioadă, pentru a vorbi în timpul orei, trebuia să ridicăm două degete și să primim aprobarea profesorului. La ora de matematică, în schimb, eu aveam privilegiul de a întrerupe ora fără sa mai ridic mâna, când consideram că este nevoie. Altfel, la orele de matematică eu lucram problemele mele, de obicei.

Ca amintire, aș evoca momentul în care am dat examen la Centrul de Excelență, un program guvernamental organizat pe când eram deja în clasa a XII-a. Supraveghetoarea avea datoria să colecteze taxa de înscriere de 10 lei. Când a ajuns la mine, mi-am spus numele și am înmânat regulamentar cei 10 lei. Mi-a cerut să repet numele, am făcut asta, după care m-a întrebat dacă știu că există un olimpic cu același nume. Am dat din cap că „da”, dar din sală s-a strigat „Păi, el e!”. La care supraveghetoarea, foarte exaltată, a exclamat: „Ooooo, Liviuuu! Te-am văzut la televizor!”.

B.Ș.P. Unul dintre conceptele matematice pe care le-ai studiat în detaliu este cel al „obiectelor sofice”. Cum ai explica acest concept într-un mod accesibil unui elev de liceu?

L.P.      Analiza matematică, în esență, înseamnă aproximarea unor obiecte dificile folosind obiecte ușoare. Aproximăm numărul irațional pi, un obiect dificil, folosind numere raționale, care sunt mai ușoare; aproximăm funcții continue folosind polinoame, ca în seriile Taylor, de exemplu. De obicei, este vorba de a aproxima un obiect infinit într-un anume sens cu obiecte finite. Numărul pi are o infinitate de zecimale, nici nu putem să îl scriem, de asta folosim o notație specială pentru el. Numere raționale pe care le folosim în aproximarea lui au un număr finit de zecimale, cum sunt 3,14 sau 3,1415. O funcție continuă, în general, poate fi descrisă doar de un număr infinit de parametri. O aproximăm cu polinoame, ce pot fi descrise prin numărul finit de coeficienți pe care îl au.

Un obiect infinit, de obicei un grup, este sofic dacă elementele lui pot fi aproximate de permutări finite. Imaginați-vă că avem un număr infinit de cutii, numerotate de la 1 la infinit. Le aranjăm în câteva moduri și ne uităm la cum interacționează aceste aranjări între ele. Întrebarea este dacă aceste interacțiuni le putem aproxima folosind doar un număr finit de cutii și aranjamente cu ele.

B.Ș.P. Mulți elevi din CNMB sunt interesați de o carieră în cercetarea matematică. Cum ai descrie experiența ta în acest domeniu? Ce provocări și satisfacții presupune el?

L.P.      Mă bucur să aud că mulți elevi sunt interesați de cercetare. Am avea foarte mult de vorbit aici. Cercetarea începe cu un doctorat, pe care îl faci cu un profesor coordonator. Este necesar ca profesorul să fie un lider în domeniul lui sau să îi cunoască personal pe liderii domeniului. În orice caz, este nevoie să fie la zi cu ce se întâmplă pe acea „felie” din domeniu. Ideal ar fi să beneficiezi și de o bursă, care îți permite să călătorești la conferințe, pentru ca și tu să ajungi să cunoști atât domeniul, cât și oamenii ce lucrează în el. După doctorat, începe dansul pozițiilor post-doctorale, poziții pe durata limitată de 1-3 ani, ce pot presupune schimbarea orașelor, țărilor sau chiar a continentelor. Scopul final este găsirea unei poziții academice permanente. Partea rea este că în mai toate grupurile de cercetare sunt câțiva doctoranzi și post-doctoranzi și doar 1-2 profesori cu poziții permanente. Așadar, nu toți cei care fac doctorat rămân în mediul academic. Partea bună este că un doctorat în matematica este un plus în CV-ul oricui. Sunt multe servicii pe care cei cu doctorat în matematică le obțin mai ușor: mediul bancar, institute de statistică, securitate informatică – criptografie etc. În Europa de Est avem noroc cu institutele de matematică, ce oferă poziții permanente la terminarea masteratului.

Legat de provocări, nu există o singură rețetă de succes în cercetare și fiecare cale are provocările ei. Unii cercetători știu foarte multă matematică și pot găsi legături între diverse noțiuni. Alții au o înțelegere mai clară a „feliei” lor și pot pune un raționament într-o altă lumină. Eu fac parte din această a doua categorie. Mie tot timpul mi-a fost greu să învăț matematică, ceea ce poate părea surprinzător. Și în timpul liceului, în grupul nostru de olimpici, eram printre ultimii care învățau un concept. De aceea le datorez atât de mult colegilor mei: „furam” de la ei matematică. Principala provocare pentru mine este ca atunci când învăț, totuși, o noțiune să o interiorizez cât mai mult și să știu tot ce poate fi știut despre ea.

Într-un fel, o demonstrație e un joc de puzzle. Avem piesele: teoreme, leme, diverse trucuri știute etc. Vrem să construim o poză, adică un șir de raționamente, folosind aceste piese. Unii cercetători au memorie bună, știu multe piese și pot crea multe poze cu ele. Alții avem mai puține piese, dar încercăm să le înțelegem mai bine, le îmbinăm în alte moduri și ne creăm pozele în felul acesta. Iar alții, desigur, au și o memorie bună și o înțelegere bună. Aceștia trebuie luați la bătaie.

La categoria „satisfacții”, aș spune: să rezolvi o problemă, să înțelegi un fenomen care te-a chinuit, dar acum îți este clar și, în plus, este ceva nou, care nu se știa înainte. Dar, în final, cel mai valoros premiu este că faci ceva care îți place.

B.Ș.P. Ai avut ocazia să studiezi și să lucrezi în unele dintre cele mai mari orașe din Europa. Ce crezi că ar trebui să învățăm noi, românii, pentru a ne dezvolta mai mult din punct de vedere științific?

L.P.      Trebuie să învățăm să fim o destinație atractivă, în special pentru tineri. E cumva aceeași situație ca în sport. De ce echipele noastre nu obțin rezultate când joacă cu echipe din Vest? Și ce ar trebui făcut ca să schimbăm asta? Sincer, nu știu exact. E clar că sunt și diferențele economice, dar, în același timp, e greu să atragi jucători buni când campionatele noastre au nivelul pe care îl au.

La fel și în cercetare. Studenții noștri pleacă, își fac doctorate afară și e greu să atragi studenți buni care să-și facă doctoratul aici. Apoi, există și problema plagiatelor și a falselor reviste de cercetare. Acestea fiind spuse, totuși situația s-a îmbunătățit și se va îmbunătăți, dar se pare că e nevoie de timp, mai mult decât am vrea. Treptat, din punct de vedere economic diferențele Vest-Est se vor reduce și mai mult. Sper să avem și din punct de vedere politic posibilitatea să valorificăm aceste schimbări.

B.Ș.P. Ai ales să profesezi în România. Ne poți împărtăși motivele acestei decizii?

L.P.      Sunt multe motive. Datorez mult și Institutului, unde am o poziție permanentă, care tot timpul m-a așteptat când am fost plecat. Există, desigur, și motive personale ce țin de familie și prieteni. Este vorba și despre personalitatea mea, care a făcut să îmi fie greu să mă integrez „printre străini” sau să învăț încă o limbă străină.

Dar, cum am spus, putem recunoaște și că situația s-a îmbunătățit mult în România în acești 20 de ani, în timp ce Europa de Vest și Statele Unite nu au mers neaparat în direcția bună, mai ales din punctul de vedere al mediului academic.

B.Ș.P. Cum vezi impactul inteligenței artificiale și al noilor tehnologii asupra matematicii și cercetării în acest domeniu?

L.P.      Fac parte din categoria celor care consideră că IA va produce într-adevăr o revoluție, dar este, în același timp, și o bulă. Nu cred că IA-ul va fi ceea ce mulți dintre promotorii acestei tehnologii cred că va fi. Și numele este ales bine, pentru marketing, dar este inexact. Un nume mai corect ar fi IQ artificial sau doar recunoaștere de modele (pattern recognition).

Acestea fiind spuse, cred că IA-ul va avea impact în cercetarea matematică. De exemplu, în momentul acesta durează ore sau chiar zile să afli ce s-a studiat pe o anumită problemă, și asta având cea mai puternică unealtă de informare din istoria umanității: Internetul. Nu vreau să îmi imaginez cum arăta cercetarea în secolele trecute, fără acest instrument! Astăzi mi-ar fi util să întreb IA-ul, de pildă, care este stadiul de cercetare pe cutare problemă și să îmi dea o listă cu articolele relevante publicate. Dar în acest moment IA-ul nu e capabil de așa ceva.

Ce ar mai putea să facă IA-ul este să aplice raționamente dintr-un domeniu pe o cu totul altă problemă. De exemplu, avem Problema 1, de algebră, care e rezolvată. Raționamentele necesare sunt ușor de văzut. Apoi avem Problema 2, de geometrie, nerezolvată. Rezolvarea acesteia este foarte similară cu rezolvarea celei de algebră, dar în acest context și limbaj, raționamentele sunt foarte greu de văzut de către un om. Un algebrist, care știe rezolvarea Problemei 1, poate ar reuși să o facă. Dar matematica, după secole de cercetare, este acum atât de ramificată, că s-ar putea ca niciun om să nu ajungă să știe atât de multă matematică încât să se întâlnească cu ambele probleme în cariera lui. Aici poate interveni IA-ul, care să vadă legăturile dintre cele două probleme și să adapteze rezolvarea primeia la cea de-a doua. Pare foarte îndepărtat momentul în care se poate întâmpla așa ceva, dar IA-ul a mai produs surprize.

B.Ș.P.  De-a lungul anilor, cu siguranță ai întâlnit oameni remarcabili, care te-au impresionat prin inteligența sau viziunea lor. Care este prima persoană de acest tip care îți vine în minte? În ce mod te-a influențat și ce impact a avut asupra ta?

L.P.      Trebuie să o menționez, desigur, pe Doamna Cîrligeanu. Am învățat că literatura este altceva decât memorare de comentarii. Am văzut ce înseamnă poezia, când un text este într-adevăr o poezie sau doar o versificare. Am înțeles rolul filozofiei în cunoașterea umană, care pentru mine atunci însemna doar matematică. De fapt, cel mai important impact asupra mea l-a avut această descoperire: cunoașterea umană nu înseamnă doar matematică. Poate părea banal pentru oricine altcineva, dar pentru mine în liceu a însemnat enorm. Mulțumesc!

B.Ș.P. Ai avut vreodată momente de îndoială sau provocări majore în carieră? Cum le-ai depășit?

L.P.      Cu toții avem momente grele. Cel mai important este să îți amintești că îți place ceea ce faci. Sunt, desigur, momente în care totul pare imposibil, că nu o să reușești să spui ceva relevant despre problema la care lucrezi, că nu ești suficient de bun pentru meseria asta, că nu merită să mai încerci. În aceste momente trebuie să te uiți la lucrurile bune. Îți amintești că îți place ce faci, îți amintești de trăirile pe care le-ai avut cândva și că, indiferent de ce se întâmplă, o să te bucuri de matematică. Atunci când am reușit să intru în această stare, am obținut cele mai puternice rezultate.

B.Ș.P. Cum reușești să menții un echilibru între viața personală și cea profesională, mai ales într-un domeniu atât de intens?

L.P.      Să clarificăm ce înseamnă „intens” aici. Nu suntem sportivi de performanță, să avem un program fix și o dietă strictă. Pe de altă parte, când lucrez la o problemă, eu unul trebuie să am în minte doar acea problemă. Sunt perioade de două-trei luni mai intense, dar orice serviciu necesită găsirea unei balanțe între viața personală și cea profesională. Nu simt că cercetarea mi-a afectat viața personală.

B.Ș.P. Dincolo de matematică, sunt convins că ai și alte pasiuni. Ne poți spune câte ceva despre acestea? În ce fel au contribuit ele la dezvoltarea ta?

L.P.      Dansul latino și poezia. Când dansez, citesc poezie sau fac cercetare în matematică (nu doar matematică), simt că aceeași parte din creierul meu funcționează. Revenind la piesele de puzzle, toate cele trei domenii sunt despre a îmbina piesele de puzzle într-un mod în care să „rimeze”. La dans, piesele sunt diferiții pași pe care îi învățăm și apoi îi îmbinăm într-un mod care „să rimeze” cu muzica; la poezie, piesele sunt cuvintele și ideile care „din coadă au să sune”. Legat de dezvoltare, pe mine pasiunile m-au învățat importanța emoțiilor în experiența pe care o avem aici. În plus, reprezintă o modalitate de a lucra cu tine: dansul înseamnă și condiție fizică, o poezie bună îți transmite o idee sau te face să te gândești la o temă.

B.Ș.P. Ce carte, film sau altă formă de artă te-a inspirat cel mai mult de-a lungul timpului?

L.P.      Star Wars, cele 6 filme, dar în special trilogia nouă, adică episoadele 1-3. Cu filmele acestea am crescut, sunt multe lecții pe care eu de acolo le-am învățat. De exemplu, faptul că frica este sursa emoțiilor negative, ca mânia, ura, invidia, care conduc la suferință. Totodată, putem învața din aceste filme cum o democrație ajunge să fie o dictatură și cât de greu este apoi să revii la democrație. O democrație cade pentru că cineva (Sith) generează crize pentru ca oamenii să accepte false soluții, care altfel ar fi de neacceptat, în timp ce oamenii puternici (Jedi), care ar putea să opreasca aceste evenimente, nu recunosc pericolul și se complac în puterea lor. Totul în aplauzele publicului!

B.Ș.P. Dacă ar fi să rezumi într-un singur mesaj ce ai învățat din cariera și experiențele tale, ce le-ai transmite generațiilor viitoare?

L.P.      Găsiți balanța între emoții și rațiune! Suntem creaturi emoționale, dar matematica ne ajută să ne formăm și gândirea rațională. Dacă vei lua decizii doar emoțional, mai devreme sau mai târziu îți ratezi viața. Ignorarea rațiunii vine cu un cost. Dacă iei doar decizii raționale, mai devreme sau mai târziu vei acumula regrete. Și emoțiile se răzbună. Ce înseamnă balanța, e subiectiv pentru fiecare. Un alt mod de a spune același lucru: e important să îți asculți emoțiile, dar să le controlezi folosind rațiunea, nu să te lași controlat de ele.

            I-am mulțumit lui Liviu Păunescu pentru timpul acordat și pentru că a împărtășit cu noi detalii despre drumul său spre succes. Liviu reprezintă o sursă de inspirație pentru orice elev, demonstrând că talentul, munca și pasiunea sunt ingredientele esențiale ale reușitei.

Citește și: În căutarea punctelor fixe

 

5 4 voturi
Article Rating
Abonează-te
Anunță-mă despre
0 Comments
Feedback-uri inline
Vezi toate comentariile

Cele mai recente articole

WordPress Cookie Plugin de la Real Cookie Banner