zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

Text și context: romanul „Madame Bovary”

Text și context: romanul „Madame Bovary”

Lângă volumul care cuprinde suferințele, visurile și ratările unei celebre eroine, se pare că trebuie să stea și o batistă. Iar batista mea, odată de un alb pristin, a ajuns să capete culoarea întunericului de dinainte de răsărit. Orice aș face, cerneala scriiturii lui Flaubert refuză să părăsească țesătura, acoperindu-mi, în cele din urmă, chiar degetele cu gențiene sfioase. Madame Bovary, romanul publicat de prozatorul francez Gustave Flaubert la 1856, emoționează și transformă laguna punctiformă a unei lacrimi într-o pânză de păianjen.

            Dar nu despre puterea lui de a ne tulbura sufletul vreau să scriu aici, ci despre istoria nașterii și receptării acestui roman. Pentru cei care nu l-ați citit încă, iată esența acțiunii: subiectul prezintă viața Emmei Bovary, soția unui medic din zona rurală a Normandiei, nemulțumită de propriul statut și dornică să-și schimbe destinul. Ambițiile și utopiile ei o vor conduce, însă, la sinucidere. Tânăra se simte prizoniera căsniciei cu Charles Bovary și caută o schimbare în diverse momente ale vieții sale (mutarea în alt sat, nașterea primului copil, cultivarea relațiilor extramaritale), evenimente care ajung să îi adâncească disperarea și să-i spulbere visurile de odinioară.

Romanul a fost considerat una dintre capodoperele realismului, mișcare literară (opusă romantismului), în care arta este considerată oglinda realității obiective, pe care trebuie să o reflecte în integralitatea elementelor sale, negative și pozitive. Prezent cu precădere în interacțiunile dintre personaje, realismul este, într-adevăr, contrapus de autor laturii romantice a Emmei și idealismului proiectat de eroină în diverse direcții. De pildă, imaginea nunții ideale este respinsă categoric de tatăl său, fermierul Rouault (Emma …ar fi dorit, dimpotrivă, să facă nunta la miezul nopții cu torțe. Dar moș Rouault nu pricepea de unde-i venise așa o idee.), iar aspirația  la pasiunea fidelă a unui iubit secret este spulberată de cinismul lui Rodolphe față de situația ei financiară critică. Prin contrastul ironic dintre gusturile romantice ale Emmei și evenimentele din viața acesteia, romanul este considerat a fi un atac direct asupra romantismului.

Ideea de a contrabalansa efuziunile romantice prin energia frustă a realismului i-a venit lui Flaubert, într-o anumită măsură, sub influența prietenului și mentorului său, Louis Bouilhet, care l-a încurajat să încerce să scrie ,,într-un mod natural”, fără digresiuni și înflorituri stilistice. Acest obiectiv a căpătat o miză deosebită pentru autor, care a petrecut cinci ani rescriind romanul și transformându-l într-una dintre cele mai influente opere din istoria literaturii.

Cu toate acestea, intenția lui Flaubert de a adopta în totalitate realismul este incertă. Născut la Rouen într-o familie cu două generații de medici, viitorul scriitor și-a petrecut primul stadiu al vieții în orașul natal din Normandia, iar mediul familial și social vor constitui, într-adevăr, sursa tabloului general din roman. Este evidentă dorința autorului de a-l reda literar într-o manieră cât mai fidelă, dar imparțială, ca un observator neutru. Corespondența lui Flaubert pare să susțină această teorie prin detașarea sentimentală a scriitorului față de creația sa. Într-o scrisoare adresată Mariei-Sophie Leroyer de Chantepie, acesta recunoaște că je n’y ai rien mis ni de mes sentiments, ni de mon existence. (Nu am folosit nimic nici din sentimentele mele, nici din viața mea.).

Pe de altă parte, calificarea romanului drept ,,realist”, de către primii lui cititori, l-ar fi nemulțumit pe scriitor, care s-ar fi declarat un adept al romantismului.  Evaluări precum cea a lui Émile Zola, care susținea că romanul i-a dat romantismului prima lovitură, sunt contrazise de celebra afirmație din corespondența lui Flaubert cu George Sand: Madame Bovary c’est moi (Doamna Bovary sunt eu.), care ar trăda, dimpotrivă, o intensă subiectivitate.

            Trecând peste aceste contradicții, indiferent de intențiile autorului, lucrarea sa a fost general omologată ca realistă, iar tipologia lui literară, nuanțată de viața și convingerile lui Flaubert, a devenit un etalon al realismului universal. Charles Bovary este bărbatul mediocru, fără adevărate ambiții sau talente, incapabil de a acționa în sensul propriilor intenții. Lipsit de imaginație și pasiune, acesta este condus de femeile din viața sa: mama excesiv de protectoare, prima soție cu o conduită strictă, și, în sfârșit, a doua soție, cu gândirea ei idealistă. Deși iubirea sa pentru Emma este evidențiată în mod repetat pe parcursul poveștii, portretul ei din mintea lui Charles este redus la trăsăturile fizice, în timp ce sentimentele și episoadele de depresie rămân un mister pentru el. Prin contrast, farmacistul Homais este tipul reprezentativ pentru nou formata clasă burgheză. Lipsit de educație solidă, emite păreri lipsite de fundament academic în domeniul medicinei și obține venituri prin mijloace ilegale, Homais încălcând legea din 18 Aprilie 1803 care îi împiedica pe farmaciști să scrie rețete, limitându-i la furnizarea medicamentelor. Prin cele două tipuri masculine scriitorul își exprimă indirect disprețul pentru valorile superficiale ale clasei mijlocii, cu care asocia orice persoană cu o manieră rudimentară de a gândi, chiar dacă însuși Flaubert provenea din acest palier social.

Personajul cel mai captivant rămâne, desigur, Emma Bovary, în jurul căreia acțiunea romanului este centrată. Pe parcursul celor aproape două secole scurse de la publicarea textului, o întrebare a preocupat mințile criticilor literari: cine a fost sursa reală  de inspirație pentru crearea protagonistei?

            Un articol publicat în 1848, în revista franceză Journal de Rouen, anunța sinuciderea lui Delphine Delamare, soția doctorului Delamare din satul Ry, aproape de Rouen. După numeroase relații extramaritale eșuate și acumularea de mari datorii, fiica unui înstărit proprietar de teren și-a pus capăt zilelor prin ingerarea de acid cianhidric. Acest caz este, probabil, cel mai plauzibil punct de plecare pentru deznodământul romanului, ținând cont și de faptul că soțul sinucigașei din realitate fusese elev al tatălui lui Flaubert, autorul putând fi înștiințat de eveniment de către propriile rude.

Cu mai puțin de un deceniu înainte, în 1840, un alt caz intens mediatizat este posibil să-i fi inspirat lui Flaubert datele de personalitate ale Emmei Bovary. Marie-Fortunée Lafarge, fiica unei familii înstărite, rămâne orfană la vârsta de 18 ani și e adoptată de o mătușa maternă, căsătorită cu secretarul general al Băncii Franței. Zestrea fetei, deși considerabilă, e risipită în parte ca urmare a disputelor dintre cele două femei. Charles Lafarge, un om de afaceri care, în urma încercării de a transforma o mănăstire abandonată într-o acțiune profitabilă, căzuse în datorii financiare, caută să se redreseze prin căsătorie și o va face, luând-o de soție pe Marie. Impresiile dezagreabile pe care i le făcuse Charles de la început se confirmă, arivismul acestuia devine evident, ceea ce o determină pe Marie să-i ceară printr-o scrisoare eliberarea din căsnicie, amenințând cu sinuciderea prin otrăvire. Charles refuză divorțul, promițând totuși să nu-și exercite privilegiile conjugale până la restaurarea moșiei. În pofida situației în care se afla, Marie le-a trimis scrisori prietenelor sale, pretinzând că are un mariaj fericit. În decembrie 1839, înainte de plecarea lui Charles într-o călătorie de afaceri, Marie a semnat testamentul prin care îi lăsa soțului ei întreaga moștenire, cu condiția ca el să facă același lucru pentru ea. Charles a respectat rugămintea soției, dar a redactat ulterior un alt testament prin care îi lăsa proprietatea mamei sale.

            La Paris, Charles a primit de la Marie scrisori de dragoste și o prăjitură de Crăciun care i-a provocat simptome asemănătoare holerei. Bărbatul nu a consultat un medic până nu s-a întors acasă, unde simptomele i s-au înrăutățit, dr. Bardon stabilind că Charles se îmbolnăvise de la maladie parisienne. La cererea lui Marie, doctorul a prescris arsenic pentru stârpirea șobolanilor care, pretindea soția, îl deranjau pe pacient. În scurt timp, starea lui este atât de gravă încât este supravegheat permanent, iar o servitoare pe nume Anna Brun observă că Marie amestecă o pulbere albă în mâncarea bolnavului. Când a fost întrebată, Marie a spus că este „zahăr din flori de portocal”.

Charles a murit pe 13 ianuarie, la câteva ore după ce opinia unui al treilea medic fusese cerută, iar Marie a fost acuzată de otrăvire și adusă câteva luni mai târziu în fața Curții Assize din Tulle, unde a apărut îmbrăcata în doliu, afișând imaginea unei femei acuzate pe nedrept. Din analize a reieșit că în mâncarea lui Charles fusese pusă o cantitate de arsenic suficientă pentru ,,a ucide 10 oameni”, iar tânăra de 24 de ani a fost trimisă la Montpellier pentru a-și trăi restul vieții în închisoare.

            Cazul lui Marie Lafarge a fost unul dintre principalele scandaluri ale Franței secolului al XIX-lea, divizând opinia societății în legătură cu criminalitatea conjugală și rolul femeilor în mariaj. Scriitori renumiți, ca George Sand și Alexandre Dumas, au apărat-o public pe Marie, pledând pentru nevinovăția ei, în timp ce Honoré de Balzac a publicat un poem în care o compătimea. Însuși Gustave Flaubert a afirmat că acest caz a reprezentat obsesia zilei, care nu înceta să provoace o discuție plină de spirit.

Poeta Louise Colet, amanta autorului, ar fi putut, de asemenea, influența conceperea personajului Emma Bovary. Înainte de separarea lor definitivă, în martie 1855, aceștia au corespondat prin intermediul a zeci de scrisori, în care Flaubert îi împărtășea progresul în scrierea romanului, în timp ce Colet îi trimitea poemele sale. Atât aceste documente, cât și lucrările tinerei (cum ar fi nuvela ,,Lui”, inspirată de relația poetei cu dramaturgul Musset și frustrarea provocată de Gustave) ne dezvăluie stilul ei romantic în artă și viața ei aventuroasă.

Deși toate aceste femei ar fi putut reprezenta o sursă de inspirație, personalitatea Emmei Bovary pare să fie mai ales proiecția unor caracteristici ale autorului însuși. În corespondența sa cu George Sand, Flaubert afirmă că urmez sfatul doctorului Hardy, care m-a numit „o femeie isterică”, o frază pe care am găsit-o a fi profundă. Scriitorul își recunoștea tendința de a se pierde în lungi momente de visare, denumindu-se, adeseori, isteric, termen folosit cu precădere pentru le a caracteriza pe femei. Astfel de momente de instabilitate emoțională sunt deseori întâlnite în Madame Bovary, fără ca terminologia din viața reală să fie folosită în roman. De amintit și un gând formulat de Gustave Flaubert într-o scrisoare: Cititorul nu va observa, sper, toată munca psihologică ascunsă sub formă, dar îi va simți efectul.

Eroina lui Faubert însumează în imaginea ei chipul unei femei burgheze și emoțiile unui bărbat, așa încât trăsăturile bovariene pot fi considerate androgine. Marele poet simbolist Charles Baudelaire va considera, și el, că Emma prezintă calități feminine și masculine deopotrivă, deoarece a fost creată ca o reflexie a lui Flaubert, motiv pentru care opera acestuia modifica viziunea contemporană asupra rolurilor femeilor și bărbaților.

 Însă cum arăta cadrul social în care trăia Emma Bovary, acest personaj excepțional de complex? În Franța, dezvoltarea clasei burgheze a început la jumătatea secolului al XVIII-lea și a implicat instaurarea unor noi distincții între sexul feminin și cel masculin. Conform istoricului Lawrence Birken, separarea clasei de mijloc de ,,Vechiul Regim” s-a produs prin ștergerea fluidității anterioare dintre cele două sexe, bărbații fiind priviți ca ,,cetățeni”, în timp ce femeile deveniseră ,,protectorii acestor cetățeni”. Masculinitatea era acum asociată cu libertatea și puterea, în timp ce feminitatea era asociată cu pasivitatea și puritatea. Această gândire a condus la convingerea că femeia, comparativ cu bărbatul, îi era mai asemănătoare unui copil, ceea ce o făcea mai narcisistă, o teorie susținută ulterior de faimosul psiholog Sigmund Freud, care a dus la infantilizarea și neglijarea dorințelor acesteia.

În romanul său, Flaubert contestă reprezentarea femeii impusă de societate și creează un personaj care, la suprafață, pare arogant și egoist, însă a cărui analiză dezvăluie o mult mai mare complexitate psihologică. Unii lectori, cum ar fi Lawrence Birken, au subliniat că Emma nu este o persoană narcisistă, argumentând că, dacă ar fi prezentat această trăsătură de personalitate, protagonista nu ar mai fi fost nemulțumită de lipsa de ambiție a lui Charles și de stagnarea lui, ci s-ar fi bucurat de atenția și iubirea naivă a soțului său. Pe de altă parte, psihanalistul Karen Horney afirmă că narcisismul este mai degrabă un fenomen reactiv decât un fenomen primar, iar incapacitatea de a se împăca cu condiția umană este mai degrabă un produs al grandorii decât o cauză a acesteia, avansând ideea că acțiunile Emmei sunt o reacție narcisistă la inabilitatea sa de a trăi viața pe care și-o dorește.

            Contradicțiile estetice, societale și psihologice din Doamna Bovary au purtat romanul peste secole, din generație în generație, opera fiind constant analizată cu aceeași fervoare ca în anul publicării sale. Personalitatea eroinei i-a inspirat filosofului francez Jules de Gaultier un concept – sindromul Madame Bovary – folosit pentru a caracteriza o persoană cu o insatisfacție cronică față de viața sa. De la Flaubert până azi, bovarismul a fost prezent într-o varietate de opere cu protagoniste de sex feminin, de la Indiana lui George Sand și Tapetul Galben al lui Charlotte Perkins Gilman, până la serialul televizat… Neveste disperate. Este un semn clar că marele prozator francez a captat în personajul său un ceva esențial din fibra umană.

Citește și: Să aduci infinitul mai aproape – Interviu cu LIVIU PĂUNESCU

3.7 3 voturi
Article Rating
Abonează-te
Anunță-mă despre
0 Comments
Feedback-uri inline
Vezi toate comentariile

Cele mai recente articole

WordPress Cookie Plugin de la Real Cookie Banner