zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

Eichmann și simptomatologia răului

Eichmann și simptomatologia răului

În ramificațiile malefice de putere ale celui de-Al Treilea Reich, Adolf Eichmann a jucat un rol decisiv în punerea în aplicarea a Soluției Finale – exterminarea evreilor din Europa. Cum de s-au putut comite asemenea acțiuni criminale? Și de ce un om ca Eichmann, tip banal și lipsit de orice fel de inteligență, cum vom vedea, a putut fi artizanul unei atari monstruozități? Acestea sunt întrebările fundamentale la care filosoafa Hannah Arendt încearcă să răspundă în lucrarea sa, Eichmann la Ierusalim – raport asupra banalității răului.

În înțelegerea fenomenului totalitar e vital să analizăm personajele-cheie, or Eichmann pare a fi unul dintre ele. O scurtă schiță biografică ne va ajuta să pătrundem în psihologia acestui individ comun, care a făcut un rău elaborat.

Născut în 1906 la Solingen, acesta a fost primul copil al unei familii mic-burgheze germane. Nu s-a remarcat prin nimic în anii de studiu, pe care nu și i-a încheiat niciodată, fiind mai mereu considerat un ratat de către cei din jur. Trecând prin câteva slujbe, rămânând, în final, șomer, Eichmann se înscrie în NSDAP – Partidul Naționalist Socialist Muncitoresc German, în anul de glorie al partidului 1932, în care formațiunea politică a lui Hitler obține un scor important la alegerile generale din Germania, care-l vor propulsa pe acesta din urmă în funcția de cancelar. De asemenea, Eichmann se alătură și organizației de partid numite SS – Schutzstaffel, care, în anii de după preluarea puterii de către Hitler, va deveni cel mai important organ polițienesc din Reich, având rolul de frunte în găsirea unei rezolvări pentru „problema evreiască”. Până în acest punct, Eichmann ne apare, în fond, ca o persoană oportunistă, care încerca să obțină prin aceste mutări o avansare pe scara socială. Cum va demonstra Hannah Arendt, aceste mișcări fuseseră făcute din pur snobism, neavând la bază scăpărări ale unor convingeri bine determinate, constantă ce va caracteriza acțiunile lui Eichmann pe tot parcursul carierei sale.

La data Anschlussului, anexarea Austriei de către Germania, interzisă prin Tratatul de pace de la Versailles, în martie 1938, Eichmann ajunge în Viena spre a se ocupa de problema emigrării evreilor austrieci. Aici își creează o reputație de adevărat negociator, care îi consolidează imaginea de expert al problemei evreiești. La Viena a mediat emigrarea evreilor, colaborând cu comunitățile evreiești austriece, în rândul cărora își stabilește relații importante.

Însă, cum cel de-Al Doilea Război Mondial izbucnește doar un an mai târziu, misiunea lui Eichmann la Viena pentru „problema evreiască” se încheie. Pe parcursul cuceririlor germane din Estul Europei, dar și din Vest, și mai ales după inițierea Operațiunii Barbarossa, adică invazia Uniunii Sovietice de către Germania, pe 22 iunie 1941, era clar că emigrarea forțată și deportarea în masă nu aveau să rezolve problema de fond. Încorporându-se atâtea noi provincii în imperiul creat de Hitler, afluxul de populație evreiască creștea, iar așa-zișii Ostjuden – evreii din Est – erau priviți ca fiind mai indezirabili decât cei germani și vest-europeni și inferiori lor.

În acest context, „sionistul” Eichmann  propune o altă rezolvarea a acestei probleme spinoase, avansând ideea de a crea un stat evreiesc în teritoriul ocupat al Poloniei, idee ce a fost respinsă de guvernatorul nazist al Poloniei ocupate, Hans Frank. De fapt, aici asistăm la lupta acerbă a membrilor patridului nazist și ai SS-ului de a-i face pe plac lui Hitler, la o competiție subterană și maniacală între ei pentru a câștiga aprecierea Führerului. Ideea de a-i deporta pe evrei în Madagascarul francez a fost și ea intens vehiculată de către SS, Eichmann fiind preocupat de acest plan, abandonat finalmente.

Era nevoie de o rezolvare radicală a problemei. Lagărele au fost prima soluție, următoarea fiind exterminarea fizică. Decizia s-a luat la Conferința de la Wansee, din ianuarie 1942, care a pus capăt tuturor „dilemelor morale” ale membrilor SS, directiva venită de la cancelaria lui Hitler fiind clară: evreii trebuiau exterminați.

Eichmann nutrea o admirație profundă față de Führer, pe care-l considera o figură providențială. El va declara în cadrul anchetei de dinaintea procesului desfășurat mai târziu: „Poate că a greșit în întregime, dar un lucru este cert: a fost capabil să-și croiască drumul de la un simplu caporal în armata germană la rangul de Führer al unui popor de aproape optezeci de milioane de suflete. […] succesul său mi-a dovedit că ar fi trebuit să mă supun acestui om”.

După Conferința de la Wansee, când pentru Germania iminența înfrângerii devenea tot mai clară (dar nu și pentru liderii ei, care se agățau de iluzia deșartă a continuării războiului, în încercarea disperată de a cuceri Uniunea Sovietică), Eichmann este trimis, în 1944, în Ungaria. Acolo este însărcinat de către SS cu punerea la punct a Soluției Finale, el deportând aproximativ 3000 de evrei pe zi în decursul lunilor aprilie – iulie. Rudolf Höss, comandantul celebrului lagăr de la Auschwitz, confirma la procesele de la Nürnberg că, în decursul acelor luni, conform ordinului șefului SS, Heinrich Himmler, primea ordine directe de la Eichmann.

Când armatele sovietice pătrund la finele anului 1944 în Ungaria, administrația germană, în frunte cu Eichmann, este obligată să părăsească Budapesta. Data de 8 mai 1945, care a însemnat sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa (semnarea armistițiului între Germania și puterile aliate), este o zi neagră pentru Eichmann, conform jurnalului său din care aflăm că: „Am simțit că urma să trăiesc o viață individuală dificilă, lipsită de conducere, că nu mai aveam să primesc directive de la nimeni, că nu aveau să mi se mai dea ordine sau comenzi […] – pe scurt, în fața mea se înfățișa o viață cu totul necunoscută mie.” Acest pasaj dezvăluie încă o dată „tragedia” lui Eichmann, incapacitatea lui de a asuma o decizie, de a-și trăi viața ca un om liber. Fiind incapabil de a asuma o conduită existențială și de a fi conștient de libertatea sa, a putut comite crime fără precedent în istoria umanității. Filosoful german Immanuel Kant consideră că moralitea este cu neputință de conceput în afara libertății; anulându-și complet libertatea, Eichmann nu mai are cum să conștientizeze dimensiunea morală a acțiunilor sale.

După terminarea războiul, Eichmann rămânând, în fond, un nazist obscur, dat fiind că încă nu se cunoștea dimensiunea reală a implicării lui în crimele nazismului, reușește să scape de prizoneriatul din tabăra aliaților occidentali, cu o identitate falsă. Ulterior, emigrează în Argentina împreună cu întreaga lui familie. Dispariția lui a fost intens investigată de serviciul secret al recent înființatului stat Israel. Un interviu luat lui Eichmann în 1956 de către un jurnalist nazist expatriat a confirmat ipoteza că acesta nu murise, astfel că Mossadul a întreprins acțiuni care au dus la capturarea lui Eichmann în vara anului 1960.

La Ierusalim îi este intentat un proces, intens mediatizat, care are ca scop condamnarea definitivă a nazismului de către victima lui principală, poporul evreu. În cadrul procesului, Eichmann a declarat că nu a omorât niciodată pe nimeni și nu a condamnat vreodată un evreu la moarte (deși era conștient de locul în care ajungeau, prin semnătura lui, evreii deportați). Este clar, conform Hannei Arendt, că acesta credea cu sinceritate tot ce spunea și că aceste clișee justificative de care abuza erau asumate de el în mod inconștient. Toate detaliile revelate prin depozițiile acuzatului construiesc portretul unui om alienat, blazat, indiferent și complice. Legiuitorii procesului au încercat să-i contureze lui Eichmann imaginea unui om malefic, mincinos și gata oricând să se disculpe. Însă datele lui de personalitate sunt, așa cum scrie Hannah Arendt, mai interesante prin aspectele care ar putea servi unui studiu de caz: „…lucrurile nu erau atât de simple pe cât ar fi dorit legiuitorii și ceea ce părea de mică relevanță legală era, în schimb, de un mare interes politic, și anume să afle de cât timp are nevoie un om obișnuit să își depășească repulsia înnăscută față de crimă și ce se întâmplă cu el atunci când a reușit acest lucru.” Portretul lui Eichmann include și o formă de afazie, despre care Hannah Arendt notează: „Cu cât îl ascultai mai mult, cu atât devenea mai evident că inabilitatea sa de a vorbi era strâns legată de inabilitatea de a gândi, adică de a gândi din punctul de vedere al altcuiva. Nu se putea comunica cu el, nu pentru că ar fi mințit, ci deoarece era înconjurat de cea mai sigură protecție împotriva cuvintelor și prezenței celorlalți și, prin urmare, împotriva realității ca atare.”

Pe data de 15 decembrie, Eichmann a fost condamnat la moarte prin spânzurare, aceeași metodă folosită în cadrul proceselor de la Nürnberg, sentința urmând să fie aplicată pe 1 iunie 1962. Capetele de acuzare au fost legate de participarea lui la Conferința de la Wansee și implicarea lui în deportarea evreilor de pe tot teritoriul Europei.

Răul totalitarismului este întruchipat pe de-a-ntregul de Eichmann, un om prea puțin dispus la reflecție, gata oricând să asculte de ordinele altora, indiferent de ce ar implica ele. Puterea totalitară e alimentată de astfel de indivizi mediocri și oportuniști, lipsiți de conștiință morală și, deci, de dileme. Ea se consolidează prin monstruoasa lor contribuție. De altfel, de adăugat din biografia lui că Eichmann le datorează mult evreilor, un unchi prin alianță, evreu, intervenind pentru el, de exemplu, ca să fie angajat, iar el, la rându-i, a salvat unele cunoștințe evrei. Nu putem vorbi, așadar, de o ură personală față de evrei, ceea ce e și mai sinistru, ci doar de un angajament oportunist și criminal. Acest fenomen e numit de Arendt banalitatea răului.

Din cazul Eichmann, ca, de altfel, din biografia tuturor slujitorilor unui regim abuziv, se desprinde problema esențială a relației dintre om și puterea politică. Pe marginea ei lansez spre reflecție următoarele întrebări: Ce credeți că v-ar ține pe voi departe de un regim totalitar? Dacă ați ști că cineva vă împărtășește toate convingerile sau dacă vi s-ar promite cel mai strălucit viitor, pentru voi și pentru țară, credeți că ați putea sesiza cruzimea din vorbele „lor” insinuată în inimile voastre?

Citește și: Text și context: romanul „Madame Bovary”

 

3 2 voturi
Article Rating
Abonează-te
Anunță-mă despre
0 Comments
Feedback-uri inline
Vezi toate comentariile

Cele mai recente articole

WordPress Cookie Plugin de la Real Cookie Banner